LISTA LUI BLOOM

Pe 14 oct., anul acesta, Harold Bloom, la 89 de ani, a plecat spre veșnicie în plină activitate: cu câteva zile mai înainte își ținuse cursul la Yale University. De-a lungul vieții i-au fost adresate laude pe măsură: „un exemplu unic de profesor savant, suplinit de un pamfletar feroce, poet, prozator și critic literar“ sau „una dintre cele mai stimulatoare prezențe în lumea literară din ultima jumătate de secol“. Autor a peste 40 de cărți, iar începând cu 1984, a editat vreo 600 de volume de critică literară, a rămas prolific până la dispariția sa, publicând în ultimii trei ani câte două cărți anual. Scrierile sale au provocat unele dintre cele mai controversate și pasionante discuții, de la urcarea lor pe cele mai înalte culmi de admirație până la contestarea originalității lor. Au fost criticate pentru abundența judecăților paradoxale, pentru neglijență tautologică și totuși ele i-au stabilit renumele de „cel mai autorizat critic literar“ de peste Ocean al zilelor noastre.

Un hedonism al trăirii în literatură, al satisfacerii estetice, al judecăților sentențioase și de cele mai multe ori neortodoxe pare să fie nota dominantă a demersului său.  Lecturarea unei opere literare este motivată în primul și-n primul rând de excelența sa artistică, mai ales când este vorba de poezie. Emoția estetică dă valoarea: „Literatura nu este o cale pentru a produce schimbări sociale sau nu este un instrument pentru reforme sociale“, spunea într-un interviu. „E mult mai mult, o stare a sentimentelor și impresiilor umane, care nu se reduc defel doar la reguli și forme sociale.“ Însuși Bloom se autodefinea, nici mai mult nici mai puțin, un „monstru“ al lecturii, mărturisea că poate să citească și să pătrundă bine o carte de 400 de pagini doar într-o oră, stârnind neliniștea celor ce-l priveau. Înzestrat cu o memorie fotografică, era în stare să recite pe de rost tot Shakespeare, tot Paradisul pierdut al lui Milton,  tot W. Blake, Regina zânelor de Edmund Spencer, pasaje întregi din Biblie. Comparația cu dr. Samuel Johnson nu putea decât să-l încânte: „erudiție, caustic în remarci, sonor și grandilocvent“. Toată poezia pe care o purta cu sine îi permitea să facă trimiteri rapide, legături dintre cele mai surprinzătoare și insolite. Poseda o mare putere de sinteză, oferind un spectacol călinescian, cel  al desfășurării generoase pe diferite game de tonuri, pe diverse paliere de interpretare, în acord generos cu nonconformismul său, deschizând cititorului noi surse de interpretare.

Încă de pe băncile universității intră în conflict cu Noua Critică (New Criticism) când afirma tăios că aceasta „impune poeți catolici sau anglicani“, amendându-o sever: „critica literară academică a zilelor noastre a devenit o afacere a capilor bisericii“. Drept urmare studiile sale s-au îndreptat la început către romantici, către Emerson “, care nu prea erau văzuți cu ochi buni. Apoi urmează Anxietatea influenței, 1973. O cartea de referință în gândirea devenirii lui H. Bloom, a fost tradusă în 45 de limbi. În ea, investighează felul cum poeții, prozatorii caută să scape de lanțurile iluștrilor predecesori, care într-un anumit moment i-au determinat să se apuce de scris. Aserțiunea se consolidează pe teoria freudiană, referitoare de data aceasta la actul creației ca fiind unul de sorginte oedipiană. O răzvrătire împotriva tradiției ar produce o breșă prin care originalitatea, considerată principalul atu al capodoperei, ar putea să se reverse. Profesorul Bloom susține că un poem înseamnă un răspuns la un alt poem. Poezia nefiind altceva decât „un câmp de luptă obscur“ unde poeții în mod deliberat „îi citesc greșit“ („misread“) pe cei de dinaintea lor, încercând astfel să diminueze moștenirea primită. Concluzionând:  „Nici un poet nu poate să scrie un poem fără să amintească într-un anumit fel de un alt poem.“

O carte de căpătâi în cariera sa este Canonul occidental. Cărțile și școala epocilor,1994, cu ea a declanșat „bătălia canonului“. Una dintre ideile esențiale în definirea canonului este stranietatea: „calitatea canonului vine din ciudățenie, vine din idiosincrazie, vine din originalitate.“ Stranietatea înțeleasă ca singularitate, dată de: „acuitate cognitivă, forță lingvistică și putere de invenție.“ Canonul impune lectura, stârnește dialogul, stabilește coordonatele, potența și reprezentativitatea operei. El este cel care ne indică „ce ar trebui să citim în scurtul timp pe care-l avem“.  „Trebuie să alegi“, ne sfătuiește profesorul, „fie că optezi pentru valoarea estetică“ și atunci te vei înălța întru frumos, „fie pentru suprasaturatele considerente de rasă, clasă sau sex“ și atunci te îndepărtezi de menirea literaturii și vei face parte din Școala resentimentarilor.

Este firească această opțiune de nezdruncinat, de vreme ce pe lista profesorului Bloom figurează 26 de scriitori canonici, de primă mărime, printre care Dante, Chaucer, Shakespeare, Emily Dickinson, W. Whitman, Tolstoi, Kafka, listă care a suferit o ajustare din motive editoriale, ține să precizeze. În schimb, cercetând apendicele de la Canonul occidental, vom descoperi o enumerare de opere  mult mai amplă, a vreo 850 de autori, considerate de el ca putând „să facă față posterității nemiloase, ingrate și capricioase“. Cărți de influență, valabile nu numai în programa universitară, dar unele fiind cotate drept best-seller. Întâlnim și nume de scriitori mai puțin vehiculate în compendiile literare, din așa zisele „culturi minore“ (sic), precum Ivo Andrič, Vasko Popa, Taha Hussein, László Németh sau Vàclav Havel. După neliniștile trezite de posibilele influențe, peste ani a revenit cu Anatomia influenței, 2011, considerată ca fiind „cântecul său de lebădă“. Aici profesorul mai îmblânzește fața canonului, fiind de-acord că orice moștenire literară venind din alte tradiții nonoccidentale este de luat în considerare. Rezolvând astfel un semn de îndoială dacă un canon dintr-o literatură poate fi transferat, recunoscut în altă literatură.

 Cărțile profesorului Bloom respiră, transmit iubirea sa pentru literatură și exprimă marea bucurie de a te afla în prezența figurilor sale eroice. În Shakespeare: Invenția umanului, 1998, bardul de la Stratford upon Avon este înzestrat cu atributele divinității supreme, iar personajele sale sunt reale ca și oamenii de zi cu zi, ele au modelat și consolidat percepția și ideea a ceea ce înseamnă omenescul. Cu aceeași tandrețe își apela alumnii cu „dragul meu“ sau „copilașul meu“ și ne-a lăsat un testament prin  Geniul: o antologie a o sută de minți creative, 2012, unde ne propune o nouă listă de capodopere.

Privind soarta, marii literaturii, perenitatea ei, profesorul Bloom era mai degrabă pesimist decât optimist. Cărțile pe care le-a lăudat și iubit își vor afla cititori, dar numărul lor e din ce în ce mai mic. Marele necaz e că aceste cărți nu vor mai fi predate în mediile educaționale, ajungând astfel nerelevante. În Canonul occidental, scrie cu amărăciune că „ceea ce numim acum Departamentul literaturii engleze va ajunge Departamentul de Studii Culturale, unde benzile desenate cu Batman, spectacolele de televiziune, filme comerciale, muzica rock vor lua locul lui Chaucer, Shakespeare, Milton, Wordsworth și Wallace Stevens.“ Sau cel mult „colegiile și universitățile vor mai susține cursuri asupra lui Shakespeare, Milton și ceilalți, dar ei vor fi predați de departamente formate de trei, patru profesori, la fel cum se întâmplă cu profesorii de greacă veche sau latină.“ Până la urmă, toată pledoaria lui Harold Bloom pentru consolidarea conceptului de canon este tot o formă de apărare a literaturii, împotriva degradării percepției estetice.