Ferlinghetti – la 100 de ani

Ferlinghetti – la 100 de ani

Lawrence Ferlinghetti a împlinit recent, pe 24 martie, o sută de ani. Când un poet ajunge la această vârstă, am putea spune că deja își trăiește nemurirea încă din timpul vieții sale pământești. După un periplu prin Franța și susținând un doctorat la Sorbona, poetul s-a stabilit definitiv în orașul San Francisco, în pragul anilor ’50. La început a predat limba franceză, a scris cronici literare, a pictat. A recunoscut, mai târziu, că îi lipsea ceva, ceva fundamental, care să scoată viața literară de pe coasta de vest din starea de letargie, cauzată de asaltul maccarthist. Credea că San Francisco trebuia să ajungă un oraș de referință pe harta literaturii, să aibă un loc unde scriitorii se puteau întâlni, schimba idei, polemiza, unde aveau posibilitatea să-și clarifice gândurile sau numai să stea în fața publicului și să citească din propria lor creație. Așa că a pus temelia unei librării și edituri, numită City Lights și a tipărit mai multe reviste literare. Clădirea de pe Columbus Ave., nr. 261, cu timpul, a devenit un cămin pentru cei interesați de literatură. Un adăpost unde un grup de poeți boemi, pictori, activiști revoltați, muzicieni se întâlneau, complotau, legau prietenii, și mai presus, dinamitau zidurile betonate ale literaturii. Locația s-a păstra până în zilele noastre, în ciuda numeroaselor presiuni de a cădea sub buldozerul modernizării. De aici Ferlinghetti a înfruntat cu demnitate „multe reîncarnări ale răului venit din partea guvernanților“ și a parat „loviturile provinciale date pe la spate“. City Lights e un loc de pelerinaj, „un fel de Mecca“ se spune, pentru aspiranții la gloria literară, un obiectiv de bifat pe harta turistului ce a ținut o cartea de poezie în mână. Comparativ, a jucat același rol ca celebra librărie Shakespeare and Company din Paris, cea care a înlesnit apariția romanului Uliseal lui James Joyce.

Ferlinghetti  a coagulat în jurul său un grup important de scriitori, mai ales poeți, unii veniți chiar din New York, ce aveau să formeze mișcarea literară cunoscută drept beat generation. Dintre ei îi amintim pe cei mai importanți: Allen Ginsberg, Gary Snyder, Gregory Corso, Ph. Lamantia, Peter Orlovski, Neal Cassidy,  admirat ca o muză pentru stilul său de viață,  sau prozatorii Jack Kerouac, William Burroughs. Grupul se interfera cu mișcarea avangardistă din oraș, numită San Francisco Renaissance. Toată povestea a pornit în 1956, când Ferlinghetti îi publică lui Allen Ginsberg volumul de versuri Howl and Other Poems.Îndată, cartea a fost acuzată de obscenitate și ca atare, atât autorului, cât și editorului i-a fost intentat un proces ce avea să aibă o rezonanță pe măsură. În final, Curtea Supremă a Statului California s-a pronunțat în favoarea celor doi poeți, afirmând că Howl prezintă totuși un efect social benefic. În 2001, aproape la 50 de ani după ce și-a deschis ușile, City Lights, celebră în parte și datorită acestui incident,a fost desemnat drept un loc istoric de către oficialitățile orașului San Francisco. 

În 1958, Ferlinghetti debutează cu o antologie de poeme intitulată A Coney Island of the Mind. Sensul metaforic al titlului i-a fost sugerat de un eseu al lui Henry Miller, unde Coney Island în Brooklyn e cunoscut ca fiind un bâlci (circ) al „distracției fără sfârșit“. Când se fac referiri la volum mai toată lumea, inevitabil, amintește că a fost vândut în peste un milion de exemplare și a fost tradus în câteva zeci de limbi. De multe ori și tot mai ferm, Ferlinghetti neagă asocierea lui la gruparea beat:„Don't call me a Beat. I was never a Beat poet“ șisusține că poezia sa nu seamănă defel cu cea a lui Ginsberg, Corso sau Kerouac. Singura legătură cu ei este că el le-a editat cărțile și că a împărtășit cu ei unele idei, dar a stat departe de halucinogene și boema excesivă.Poetul ține să amintească faptul că poezia lui merge pe căi diferite față de a prietenilor săi, fiindcă a primit influențe diferite. Dacă mai toți beatnicii se revendică din „mantaua“ lui Walt Whitman, la Ferlinghetti backgroundul e mult mai amplu. Critica literară a relevat faptul că în mod frecvent întâlnim în poemele sale aluzii la evenimente istorice sau literare, poetul  îl ajută pe cititor să coboare „de pe ultima scară/de incendiu a lui Dante“, se joacă cu așteptările sale, îl trimite la umbra lui Yeats, Eliot, Joyce, Hemingway, Bibliei, la poezia franceză, sau Keats ca în: „am văzut-o pe Frumoasa Doamnă Fără Milă La Belle suflându-și nasul într-o crâșmă“. Sunt referințe revitalizate prin interpretări proprii, prin repunerea miturilor într-o nouă ecuație. Ferlinghetti depășește o simplă operație de deconstruire sau contestare a antecesorilor săi. Versuri ca: „Hai să ne sculăm și să pornim acum spre Insula Manisfree“ ar părea o parodie după un cunoscut poem al lui Yeats, Insula Innisfree,dacă nu ar fi și jocul de cuvinte: man is free (omul este liber). Într-un cuvânt, spre deosebire de confrații săi, Ferlinghetti a învățat lecția lui T.S. Eliot sau E. Pound aceea de a intra în dialog cu tradiția. Însuși poetul își caracterizează poezia ca fiind bazată pe o „formă deschisă“, un termen folosit în pictura non-obiectivă sau de alți poeți precum Charles Olson și Robert Duncan. Referindu-se la forma tipografică a versurilor sale mărturisește că a fost influențat de e.e. cummings, unde un cuvânt izolat pe pagină, spațiul alb din jurul lui înseamnă tăcere. Ginsberg este de acord cu pledoaria lui Ferlinghetti când afirmă că opera sa posedă „o anumită melancolie“ venind din tradiția lumii vechi iar stilul său e unul de referință, prin jocurile de cuvinte, fiind unul franțuzesc în spirit și atmosferă, diferit de poemele beatnicilor care sunt mai dezlănțuite, vernaculare, fără pudoare. Deși în bună măsură sursele de inspirație sunt comune cu ale beatnicilor, fiind solidar cu revolta lor, cu spiritul generației. Toți protestează împotriva amenințării nucleare și a războiului, împotriva folosirii greșite a religiei și a politicii în societate, împotriva indiferenței autorităților care permit toate acestea, reclamând libertatea totală de opinie. În cazul lui Ferlinghetti diferența o face deplasarea, deliberat, spre altă direcție, nerămânând suspendat în realitatea imediată. Ca în acest poem des citat, Iisus a coborât,unde mântuitorul după ce trece prin bolgiile cotidiene în final  năzuiește o a doua naștere: „Anul acesta/Iisus a coborât/din pomul său desfrunzit/și s-a furișat din nou/în pântecul unei Fecioare anonime/unde în cea mai neagră noapte/ a sufletelor anonime/ așteaptă din nou/o imposibilă și de nenchipuită/ Imaculată rezămislire/ cea mai nebunească/ a Doua Venire“. Poetul reclamă întoarcerea la sursele originare, în același timp le ia în răspăr, le dă o intenție pe măsura vremurilor, dar plină de grație, umor, satisfacție estetică. 

Ferlinghetti este văzut într-un context socio-politic mult mai larg. „Dacă ar fi să fii poet – declară el -  folosește cuvintele capabile să înfrunte vremurile apocaliptice, chiar dacă acest lucru sună apocaliptic“.  A scris manifeste prin care își îndemnă confrații să se angajeze în viața politică și culturală: „Poeți, ieșiți din colivia voastră,/ Deschideți ferestrele, deschideți ușile, /Ați zăcut prea mult în lumea voastră-nchisă“, exprimându-și încredere că: „Poezia trebuie să ducă publicul spre locurile mărețe“, sau că „poți cuceri cuceritorii folosind cuvintele“.  Deplânge lipsa de perspectivă a societății contemporane unde consumerismul „inundă pe marile autostrăzi, într-un continent de beton, mărginit de reclame goale ce ilustrează iluziile imbecile ale fericirii.“ De-a lungul vieții a fost prezent în stradă la demonstrații, a semnat petiții, a luat atitudine civică atunci când s-a pus problema demolării unor clădiri vechi ale orașului în care trăiește, clădiri ce fac istoria locului. Ferlinghetti nu numai că a supraviețuit un secol, dar a epitomizat o cultură poetică, o modalitate de a fi poet, am putea spune că este „ultimul mohican“al poeziei de peste ocean, având acea carismă care să-i aducă respectul și venerația tinerii generații. Nu numai novicii, dar și cei consacrați speră să publice sub oblăduirea lui, considerând acest lucru o încununare a recunoașterii lor. Recent, Andrei Codrescu, un insurgent la rându-i, declara că una din dorințele sale literare este aceea de a tipări un volum de versuri la City Light’s.  

Poetul nu a participat la numeroasele manifestările de la locația de pe Columbus avenue sau din oraș cu ocazia centenarului său. A sărbătorit evenimentul publicând un „roman-poem“autobiografic: Little Boy. E un răspuns pentru cei care vorbesc despre el ca despre un poet dispărut. Un roman introspectiv, în care fluxul conștiinței oferă intensitate actului narativ,  îi dă veridicitate, torpilând cuvintele, poetul fiind mereu plin de umor, mereu pus pe șotii, chiar și la o sută de ani, doar pentru a se autoironiza, sfătuindu-ne să nu-l luăm prea în serios: „Dacă te aștepți să afli de la mine vreun secret despre univers, despre sufletul uman atunci ești un mare prostănac, așa că ai face bine să închizi cartea fără să te ostenești să o mai citești“.

Horațiu Stamatin