DAVID FOSTER WALLACE

Asta-i apă

Doi peştişori se întâlnesc cu un peşte mai în vârstă înotând şi el din sens opus, acesta se opreşte şi le dă bineţe: „’Neaţa, băieţi. Cum e apa?“ Cei doi peştişori înoată mai departe şi în cele din urmă unul dintre ei îl priveşte pe celălalt şi-l întreabă: „Ce naiba înseamnă apă?“

Aceasta este o cerinţă standard în luările de cuvânt la festivitatea de absolvire a studiilor universitare în SUA, prezentarea unei aşa numite parabole didactice. O iniţiativă dintre cele mai bune, convenţiile de doi bani, în astfel de ocazii, însă dacă vă îngrijoraţi că mă voi înfăţişa aici ca un peşte mai în vârstă şi înţelept ca să vă explic ce este apă, vouă, peştişori novici, vă rog să lăsaţi îngrijorarea deoparte. Nu sunt un peşte bătrân şi înţelept. Pe scurt, miezul povestioarei de faţă este că realităţile cele mai evidente şi mai importante sunt adesea acelea care sunt cel mai greu de observat şi de vorbit despre ele. Mai pe şleau spus, bineînţeles, nu-i decât o banală  platitudine, dar faptul e că în tranşeele de zi cu zi  din existenţa unui adult platitudinile banale pot să fie importante pentru viaţă sau pentru moarte. Cam asta aş vrea să vă propun în această dimineaţă senină şi plăcută.

Bineînţeles, cerinţa principală a discursurilor precum acesta este ca eu să vorbesc, presupun, despre sensul educaţiei voastre în  domeniul umanistic, să încerc să vă explic de ce diploma pe care o urmează să o primiţi are de fapt o valoare umană reală şi nu este doar o răsplată materială. Aşa că hai să vorbim despre singurul clişeu cel mai des folosit în speech-ul de la încheierea studiilor universitare, care spune că educaţia umanistă nu e chiar despre umplerea capului vostru cu informaţii cum ar fi cele care vă învaţă cum să gândiţi. Dacă sunteţi ca mine când eu eram student, niciodată n-o să vă placă să auziţi acest lucru, vă veţi simţi un pic insultaţi de pretenţia că aţi avea nevoie de cineva care să vă arate cum să gândiţi, de vreme ce aţi fost admişi la universitate, acest lucru meritoriu pare o dovadă că deja ştiţi cum să gândiţi. Însă vreau să vă atrag atenţia că aşa numite clişee din ştiinţele umaniste nu sunt deloc insultătoare, fiindcă o educaţie într-adevăr semnificativă în a vă forma o gândire pe care credem că o vom dobândi în acest loc nu se referă la capacitatea de a gândi, cât mai degrabă la alegerea a ceea ce să ne gândim.  Dacă libertatea voastră totală de a alege la ce să gândiţi pare în  mod evident o pierdere de timp să discutăm despre asta, v-aş cere să vă gândiţi la peşti şi apă şi să puneţi în paranteză pentru câteva momente scepticismul vostru asupra valorilor recunoscute de toată lumea.

Am o altă povestioară didactică. Doi tipi stăteau într-un bar din sălbăticia îndepărtată a Alascăi. Unul dintre tipi este un om religios, celălalt, un ateist şi cei doi se ceartă asupra existenţei lui Dumnezeu cu acea intensitate specială care vine după patru beri consumate. Ateistul spune: „Ascultă, nu că nu aş avea motive reale să nu cred în Dumnezeu. Nu că nu aş fi avut vreodată vreo întâlnire cu Dumnezeu sau să fi spus vreo rugăciune. Luna trecută am fost prins departe de tabără de un viscol puternic, eram pierdut, nu vedeam nimic, temperatura sub -45 grade, aşa că am încercat-o: Am îngenunchiat în zăpadă şi am strigat „O, Doamne, dacă exişti, sunt pierdut în viscol, voi muri dacă nu mă vei ajuta.“ Apoi, în bar, tipul religios îl priveşte pe ateist total încurcat. „Ei bine, trebuie să crezi acum“, îi spune, „după toate astea, iată-te aici, eşti în viaţă.“ Ateistul şi-a dat ochii peste cap. „Nu, omule, tot ce a fost e că s-a întâmplat să treacă pe acolo doi eschimoşi care mi-au arătat  drumul înapoi spre tabără.“

E uşor să trecem povestea asta printr-o analiză standard: exact aceeaşi experienţă poate să însemne două lucruri total diferite pentru doi oameni total diferiţi, date fiind cele două şabloane de credinţă diferite şi cele două căi diferite de a construi un înţeles din experienţă. Pentru că noi preţuim toleranţa şi diversitatea credinţei, nicăieri în consideraţiile noastre în ştiinţele umane nu vom pretinde că interpretarea dată de un individ este adevărată şi cea a altui individ este falsă sau rea. Un lucru frumos, în afară de faptul că vom discuta fără sfârşit despre provenienţa acestor şabloane şi credinţe. Adică, de unde vin ele în MINTEA  celor doi indivizi. Ca şi cum orientarea cea mai profundă a unei persoane faţă de lume şi sensul experienţei sale ar fi cumva bătută-n cuie, ca înălţimea cuiva sau mărimea pantofilor; sau automat absorbită din cultură, precum limbajul. Ca şi cum construirea unui sens nu ar fi de fapt o problemă personală, o opţiune intenţionată. În plus, mai este şi o întreagă poveste despre aroganţă. Tipul nonreligios este foarte sigur în respingerea posibilităţii ca întâlnirea cu eschimoşii să aibă ceva de-a face cu rugăciunea sa când a cerut ajutor. E adevărat, există foarte mulţi oameni credincioşi care par aroganţi şi siguri de interpretările lor proprii. Probabil că sunt chiar mai respingători decât ateiştii, cel puţin pentru majoritatea dintre noi. Dar problema dogmaticilor religioşi este aceeaşi cu cea a necredinciosului din povestea noastră: certitudine oarbă, o minte blocată care duce spre o întemniţare aşa de mare că prizonierul chiar nu-şi mai dă seama că este definitiv încarcerat. 

Chestiunea aici este să văd ce înseamnă partea asta cu ce mi se predă ca eu să pot gândi. Să fiu mai puţin arogant. Să am o conştiinţă mai puţin critică despre mine şi despre certitudinile mele. Pentru că un mare procentaj al problemei că am tendinţa să fiu în mod automat sigur, se dovedeşte a fi total greşit şi înşelător. Am descoperit acest lucru cu multă bătaie de cap şi prevăd că şi voi veţi trece de asemenea prin asta.

Iată un exemplu de greşeală fatală când am tendinţa să fiu în mod automat sigur asupra unui lucru: totul în experienţa mea imediată susţine credinţa mea profundă că eu sunt centrul absolut al universului; o persoană realistă, cea mai strălucitoare şi cea mai importantă de pe pământ. Rareori ne gândim la acest gen de egocentrism firesc şi fundamental pentru că este destul de respingător din punct de vedere social. Dar se întâlneşte frecvent la toţi dintre noi. Gândiţi-vă: nu există nici o experienţă trăită de voi şi în care voi să nu fiţi absolut în centrul ei. Lumea pe care o experimentaţi este aici în faţa VOASTRĂ sau în spatele VOSTRU,  la stânga sau la dreapta VOASTRĂ, pe  televizorul VOSTRU sau pe monitorul VOSTRU. Etc. Gândurile şi sentimentele altor oameni trebuie să vă fie comunicate într-un fel, dar ale voastre proprii sunt urgente, reale, nu au timp de aşteptat.

Vă rog, nu vă-ngrijoraţi că o să vă ţin o prelegere despre compasiune sau despre indicaţii preţioase, sau despre toate aşa numitele virtuţi. Aceasta nu ţine de virtute. E o chestiune care ţine de alegerea mea de a munci să schimb într-un fel sau să mă eliberez de starea prestabilită, de altfel naturală şi bine fixată care urmează să fie profund şi literalmente ego centrată şi să vezi şi să interpretezi totul prin lentilele sinelui tău. Oamenii care pot să-şi armonizeze starea lor naturală prestabilită în acest fel sunt adesea descrişi ca fiind „bine armonizaţi“, vă spun că nu este un termen accidental.   

Dată fiind starea academică triumfătoare de aici, o întrebare evidentă se pune: cât din această muncă de armonizare a stării prestabilite implică intelectul sau cunoştinţele noastre reale. O întrebare foarte delicată. Probabil cel mai periculos lucru privind învăţământul academic – cel puţin în cazul meu – este acela că mă predispune la chestiuni super intelectualizate, să mă pierd în argumente abstracte în mintea mea, în loc să-mi concentrez atenţia simplu asupra a ceea ce se petrece în faţa mea, a ceea ce se petrece în capul meu.  

Sunt sigur că voi ştiţi de-acum că este foarte greu să fii mereu treaz, în loc să te laşi hipnotizat de monologul fără sfârşit din capul tău propriu (se poate întâmpla chiar acum). După două zeci de ani de la absolvirea universităţii, puţin câte puţin, am înţeles că unele clişee din ştiinţele umaniste asupra a ceea ce înseamnă educaţia despre cum să gândeşti este de fapt  numai o schiţă pentru o idee mult mai profundă şi mai serioasă: să înveţi cum să gândeşti pe drept cuvânt înseamnă să înveţi cum să exersezi un control asupra a cum şi ce gândeşti. Înseamnă să fii mereu pe poziţie şi destul de conştient să alegi ceea ce crezi că merită atenţia ta şi să optezi cum să-ţi construieşti un sens din experienţă. Pentru că dacă nu veţi putea să vă exersaţi acest fel de opţiune în viaţa adultă, veţi fi total pierduţi. Gândiţi-vă la un vechi clişeu dintr-un citat: mintea e un bun servitor, dar un groaznic stăpân. 

Ca multe alte clişee, şi acesta este la prima lectură unul firav şi fără perspectivă, dar fără îndoială exprimă un mare şi teribil adevăr. Nu e nici o coincidenţă că adulţii care se sinucid cu arme de foc cam în toate cazurile se-mpuşcă în cap. Ei împuşcă groaznicul stăpân. Şi adevărul e că majoritatea sinuciderilor de acest fel sunt de fapt comise înainte ca ei să apese pe trăgaci. Şi afirm că aceasta este realitatea, nu ceea ce presupun valorile păcătoase ale educaţiei voastre umaniste: cum să treci prin viaţa ta de adult, respectabilă, prosperă, confortabilă, fără a fi mort, inconştient, un sclav al capului tău şi al stării tale prestabilite şi naturale de a fi singur la modul unic, imperial şi complet, zi de zi. Poate să sune ca o hiperbolă sau ca un nonsens abstract. Hai să fim mai concreţi. E perfect adevărat că voi, absolvenţii nu aveţi încă nici o idee de ceea ce înseamnă „zi de zi“. Se-ntâmplă foarte multe lucruri în viaţa unui adult în America despre care nimeni nu vă vorbeşte acum la absolvire. Un aspect este cel al plictiselii, rutinei şi frustrării meschine. Părinţii şi cei mai în vârstă prezenţi aici ştiu toţi foarte bine despre ce vorbesc.

Să apelăm la un exemplu, să spunem că este ziua obişnuită a unui adult, te scoli dimineaţa, mergi la serviciul tău solicitant, de absolvent de universitate, pus la  patru ace, şi munceşti din greu timp de opt sau zece ore, şi la capătul zilei, eşti obosit, stresat, şi tot ce-ţi doreşti este să mergi acasă, să iei o cină bună, şi poate pentru o oră să cauţi să te detensionezi şi după care îţi bagi cornul în pernă cât mai repede fiindcă a doua zi dimineaţă, bineînţeles, trebuie să te scoli din nou şi să o iei de la capăt. Apoi îţi aduci aminte că nu mai este de mâncare în frigider. Nu ai avut timp toată săptămâna din cauza serviciului tău solicitant şi acum după muncă trebuie să te urci în maşină şi să mergi până la supermarket. E sfârşitul unei zile de muncă şi circulaţia este foarte proastă. Pentru a ajunge la magazin, îţi ia mai mult timp decât ar fi necesar, şi când în cele din urmă ajungi acolo supermarketul este foarte aglomerat, pentru că desigur e momentul din zi când toţi ceilalţi oameni cu slujbă se-nghesuie la sectorul de produse alimentare. Magazinul este iluminat hidos şi de peste tot se aude o muzică ambientală, ucigaşă sau o lălăială să te năucească. [râsete] Acesta este chiar ultimul loc unde ai vrea să ajungi, unde nu poţi să intri şi să ieşi cât mai repede afară; trebuie să hoinăreşti printre şirurile lungi de rafturi iluminate puternic ca să găseşti produsele pe care le doreşti şi trebuie să manevrezi căruciorul plin cu mâncare industrială printre alţi oameni grăbiţi şi obosiţi şi ei împingând cărucioare (et cetera et cetera, hai să o mai scurtăm, urmează o lungă ceremonie) [râsete], în cele din urmă, ai toate acele provizii pentru masă, dar nu ştii cum se face că nu sunt destul de multe case deschise în ciuda aglomeraţiei de după o zi de muncă. Coada e incredibil de lungă, un lucru stupid şi enervant. Dar nu poţi să-ţi verşi frustrarea pe doamna de la casă şi ea agitată din cauza slujbei a cărei monotonie şi lipsă de sens depăşeşte imaginaţia oricăruia dintre noi aici prezenţi în această  universitate prestigioasă.

Oricum, în sfârşi ajungi în faţa vânzătoarei, plăteşti mâncarea şi ai parte de un „S-aveţi o zi bună“ cu o voce care este vocea absolută a morţii. [râsete] Apoi trebuie să-ţi împingi căruciorul cu pungile de plastic ciudate, ireale, pline cu de-ale gurii, o roată a căruciorului te-nebuneşte fiindcă trage spre stânga, tot drumul, afară, într-o parcare aglomerată, murdară, denivelată, şi apoi trebuie să conduci tot drumul spre casă într-un trafic de vârf, încet, greoi, plin de jeep-uri, et cetera et cetera.

Toţi de aici, bineînţeles, că aţi făcut aceasta. Dar încă nu a ajuns un aspect al rutinei voastre zilnice de absolvenţi cu studii superioare, zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an.

Dar va ajunge. Şi pe lângă asta, mult mai multe alte feţe ale rutinei, mai sumbre, mai iritante, mai fără sens după cât se pare. Dar nu asta e problema. Problema este că o mizerie meschină şi frustrantă exact ca aceasta impune o opţiune. Pentru că ambuteiajul din circulaţie şi aglomeraţia dintre rafturi, cozile lungi de la casierie îmi oferă timp de gândire, şi dacă nu iau o decizie conştientă asupra faptului cum trebuie să gândesc şi spre ce să-mi îndrept atenţia, voi fi pierdut şi într-o proastă dispoziţie de fiecare dată când trebuie să merg la cumpărături. Pentru că starea mea naturală prestabilită îmi dă certitudinea că situaţii ca acestea, toate pe drept cuvânt, sunt despre la mine. Despre foamea MEA, oboseala MEA, dorinţa MEA de a ajung acasă, şi mi se pare că întreaga lume, ca pentru fiecare dintre noi de altfel, îmi stă în cale. Şi cine sunt acei oameni care-mi stau în cale? Priviţi cât de respingători sunt majoritatea dintre ei, sau cât de stupizi şi cât de oaie sunt, şi ce ochi de mort au şi cât par de inumani, stând la coadă, sau priviţi cât de enervant şi de rudimentar este când acei oameni vorbesc tare la telefonul mobil în mijlocul cozii unde se află. Şi priviţi la cât de profund şi cât de personal incorecte sunt toate acestea.

Sau, bineînţeles, dacă, în starea mea prestabilită, mă aflu la un nivel al ştiinţelor umaniste mai conştient social, atunci voi fi în stare să-mi pierd timpul în traficul de la sfârşitul zile dezgustat de toate acele jeepuri-uri imense şi stupide, blocând circulaţia, de toate maşini de teren şi camionete V-12, arzând combustibilul din rezervoarele lor risipitoare şi egoiste de 150 de litri, şi voi fi în stare să suport faptul că acele autocolante patriotice sau religioase care par să fie afişate de vehiculele cele mai mari, cele mai dezgustător de egoiste, conduse de cei mai hidoşi, [răspuns dat aici cu aplauze puternice] (acesta e un exemplu de cum să NU gândeşti, totuşi) conduse de cei mai hidoşi, de cei mai nechibzuiţi şi agresivi şoferi. Şi voi putea să mă gândesc la copii copiilor noştri cum ne vor dispreţui fiindcă am risipit combustibilul viitorului, şi probabil pentru deteriorarea climei, şi la cât de risipitori, de stupizi, egoişti şi dezgustători suntem cu toţii, şi cum societatea modernă de consum ingurgitează,  şi aşa mai departe, şi aşa mai departe.  

Aţi prins ideea.

Dacă aleg să gândesc în acest fel într-un magazin şi pe autostradă, e bine. O mulţime dintre noi o fac. Dacă nu gândesc în acest fel, totul va tinde să devină aşa de simplu şi de automat că nu va mai trebui să fac nicio opţiune. E vorba de starea mea naturală prestabilită. E calea automată prin care eu experimentez aspectele plictisitoare, frustrante ale vieţii de adult când acţionez cu credinţa automată, inconştientă că eu sunt centrul lumii şi că nevoile imediate şi sentimentele mele sunt cele care ar trebui să hotărască priorităţile lumii.

Bineînţeles că există căi total diferite de a gândi asupra acestor situaţii. În trafic, toate aceste vehicule se opresc şi zăbovesc în calea mea, e posibil ca unii dintre aceşti indivizi din jeep-uri să fi fost părtaşi la accidente de circulaţie oribile în viaţa lor şi acum descoperă că şofatul este atât de îngrozitor încât terapistul lor le-a cerut să-şi facă rost de un jeep greu şi imens aşa ca ei să se simtă mai în siguranţă când conduc. Sau acea maşină de teren care tocmai mi-a tăiat calea poate că e condus de un tată al cărui copilaş este rănit sau bolnav în scaunul de lângă el şi se străduieşte să-şi ducă odrasla la spital, şi e într-o grabă mai mare şi mai legitimă decât sunt eu: de fapt, eu sunt cel care-i stau în cale. 

Sau pot să aleg să mă străduiesc şi să iau în considerare probabilitatea că oricine de la coada din supermarket este la fel de plictisit şi de frustrat ca şi mine, şi că unii dintre aceşti oameni probabil au o viaţă mai grea, mai anostă şi mai dureroasă decât o am eu.

Din nou, vă rog, să nu credeţi că vă ţin o lecţie de morală sau că v-aş spune să gândiţi în acest fel, sau că cineva s-ar aştepta de la voi să o faceţi în mod automat. Fiindcă e dificil. E nevoie de dorinţă şi efort şi dacă sunteţi aşa ca mine, va veni vremea când nu veţi mai fi în stare să o faceţi, sau pur şi simplu nu veţi dori.

Dar de cele mai multe ori, dacă eşti destul de conştient să faci o opţiune, poţi să alegi şi să o priveşti într-un mod diferit pe această doamnă grasă, cu ochi sumbri, exagerat de fardată, stând la coadă, şi care tocmai a ţipat la copilaşul ei. Poate că ea nu este chiar tot timpul ca acum. Poate că l-a vegheat pe soţul ei trei nopţi la rând ţinându-l de mână fiindcă el trage să moară de un cancer osos. Sau poate chiar această doamnă e o funcţionară de la sectorul de vehicule motorizate, prost plătită, care chiar ieri a ajutat-o pe soţia ta să rezolve o problemă teribilă, enervantă, cu multe hârtii, folosind câteva gesturi de o bunăvoinţă birocratică. Desigur, niciuna nu pare să fie aşa, dar nu e imposibil totuşi. Depinde doar de ceea ce tu vrei să iei în considerare. Dacă fără ezitare eşti sigur că ştii ce este realitatea şi acţionezi asupra stării tale prestabilite, apoi tu, ca şi mine, probabil că nu le vei luat drept posibilităţi pe acelea care nu sunt deranjante şi mizerabile. Însă dacă vei învăţa pe drept cuvânt cum să fii atent, atunci vei şti că mai există şi alte opţiuni. De fapt, va sta în puterea ta să experimentezi o situaţie tipică din iadul aglomerat al consumatorilor, fierbinte, plin de lentoare, nu numai ca având un sens, dar ca fiind ceva sacru, arzând cu aceeaşi forţă care aprinde stelele: dragoste, prietenie, unicitatea mistică a tuturor lucrurilor profunde.

Nu că acea chestie mistică e obligatoriu să fie adevărată. Singurul lucru Adevărat cu A mare este ca tu să te hotărăşti cum vei încerca să-l vezi.

Aceasta, cred, este libertatea unei educaţii adevărate, de a învăţa cum să te armonizezi mai bine. Trebuie să te hotărăşti în mod conştient ce are sens şi ce nu are. Trebuie să te hotărăşti ce să venerezi.

Fiindcă mai este altceva aici care-i ciudat dar adevărat: în tranşeele de zi cu zi ale vieţii de om adult, de fapt nu există ateism. Nu există să nu te rogi. Toţi se roagă. Singura opţiune pe care o luăm este la ce să ne-nchinăm. Şi motivul convingător de a alege un anumit zeu sau un lucru reprezentativ spiritual la care se te-nchini – fie Iisus, sau Allah, sau YHWH sau Zeiţa Mamă Wiccană, sau Cele Patru Adevăruri Nobile, sau un set inviolabil de principii etice -  e că la orice altceva te vei închina te va mânca de viu. Dacă te vei închina la bani şi lucruri, dacă ele sunt acolo unde tu descoperi un sens plauzibil în viaţă, atunci niciodată nu-ţi vor fi de ajuns, niciodată nu vei simţi că ai de ajuns. E purul adevăr. Închină-te trupului tău, frumuseţii  şi farmecului sexual şi te vei simţi mereu prost. Şi când timpul şi vârsta îşi vor spune cuvântul, vei muri de un milion de ori înainte ca ele să te mâhnească în cele din urmă.  La un moment dat, toţi  descoperim acest lucru. Este codificat sub formă de mituri, proverbe, clişee, epigrame, parabole; structura oricărei povestiri importante. Tot şiretlicul constă în a păstra adevărul treaz, zi de zi, în conştiinţa noastră.   

Venerând puterea, în cele din urmă te vei simţi slab şi speriat şi vei avea nevoie mereu de mai multă putere asupra celorlalţi care te va paraliza în propria ta teamă. Venerând mintea ta, considerând-o strălucitoare, vei sfârşi prin a te simţi stupid, un şarlatan, mereu cu teama de a fi descoperit. Însă lucrul perfid al acestor forme de venerare nu e faptul că ele reprezintă răul sau păcatul, e faptul că ele se produc inconştient. Ele sunt stările prestabilite.

Ele reprezintă felul tău de a venera în care aluneci puţin câte puţin, de la o zi la alta, fiind din ce în ce mai selectiv asupra a ceea ce vezi şi cum măsori valoarea fără a fi vreodată deplin conştient că asta e ceea ce faci.

Şi aşa numita lume reală nu te va descuraja să acţionezi asupra stărilor prestabilite, fiindcă aşa numita lume reală formată din oameni, bani, putere orăcăie veselă într-o baltă a fricii, mâniei, frustrării, râvnind totul, venerându-se doar pe sine. Cultura noastră de astăzi exploatează aceste forţe în sensul că ele au produs o mare bogăţie, confort şi libertate individuală.  Libertatea ca toţi să fim stăpâni în micul regat al craniului nostru, singuri în centrul creaţiei.  Acest fel de libertate are multe  de mărturisit. Bineînţeles, există tot felul de libertăţi, dar despre cea mai preţioasă dintre ele nu veţi auzi vorbindu-se prea mult în importanta lume exterioară a dorinţei, realizării, [un cuvânt neinteligibil ca „expunere“]. Libertatea cea adevărat importantă implică atenţia, conştiinţa, disciplina şi putinţa reală de a ne păsa de ceilalţi oameni şi de a ne sacrifica pentru ei în miriade moduri fără importanţă şi asexuate, în orice clipă în fiecare zi.

Asta-i adevărata libertate. Asta înseamnă să fii educat şi să înţelegi cum să gândeşti. Alternativa este inconştientul, starea prestabilită, viaţă de şobolan, mereu prezentul sens care te roade de a fi avut, de a fi pierdut, o mulţime de lucruri. 

Ştiu că acest lucru nu sună probabil amuzant, ca ceva nou sau de mare inspiraţie aşa cum se presupune că sună un discurs la absolvire. Ceea ce există aici, pe cât pot eu să văd, este Adevărul cu A mare, cu o mulţime de subtilităţi retorice dezvăluite. Sunteţi, desigur, liberi să vă gândiţi  la el aşa cum doriţi. Dar vă rog nu-l îndepărtaţi aşa cu un gest din degete ca în predica Doctoriţei Laura. [realizatoare de programe radio unde răspunde ascultătorilor care cer sfaturi personale, n. n.]. Nici una din aceste probleme nu este într-adevăr despre moralitate, religie, dogmă sau întrebări fanteziste despre viaţa după moarte.  

Adevărul cu A mare înseamnă viaţa ÎNAINTE de moarte.

Este vorba despre valorile adevărate ale unei educaţii adevărate, care nu prea are nimic de-a face cu bagajul de cunoştinţe, dar care ia în considerate totul cu o conştiinţă simplă; conştiinţa că ceea ce este aşa de adevărat şi de esenţial, atât de ascuns vederii, dar tot timpul în jurul nostru, ne obligă să ne reamintim mereu:

„Asta este apă.“  

„Asta este apă.“

Este inimaginabil de greu să facem asta, să fim conştienţi şi vii în lumea adultă zi de zi. Fapt ce-nseamnă că un alt mare clişeu se dovedeşte a fi adevărat: educaţia voastră ESTE pe drept cuvânt o treabă pentru toată viaţa. Şi începe: acum.

Vă doresc mult mai mult decât noroc.