Şi caii se-mpuşcă - RECENZIE

După ’90, tot mai mulţi poeţi şi-au încercat armele literare şi în proză. Revista „Poesis“, condusă de eminentul George Vulturescu, a întreprins o anchetă în acest sens. Privind doar arealul ieşean, îi amintim pe câţiva care au dovedit că sunt la fel de buni prozatori ca şi poeţi: Nichita Danilov, Gellu Dorian, Mariana Codruţ, O. Nimigean, Adrian Aluigheorghe. Toţi au păstrat actul narativ la acelaşi înalt nivel ca şi al poeziei lor şi nu au comis păcatul de a transfera lirica versurilor în proză. Este o trădare? S-ar putea după Paul Valéry, via André Breton, ca propoziţia: „La marquise sortit à cinq heures“ să le fi dat insomnii de un alb descurajant. Dar tot poezia le-a sărit  în ajutor, i-a păzit de „demonul generalităţii“. Într-unul din miturile creaţioniste se vorbeşte undeva că lumea a fost făcută de doi zei. A venit potopul şi a şters totul, dar înainte de a se apuca să facă lumea din nou, cei doi zei zăbovesc asupra detaliilor, asupra a ceea ce deluviul a lăsat în urma lui, desfăcând-o, ca nişte copilaşi o jucărie, piesă cu piesă: munţii, mările, copacii, animalele, oamenii, anotimpurile, lumina. E fascinaţia nimicului încă necoagulat? Nu, mai degrabă este emoţia de dinaintea aşternerii pe pagină a datului şi făcutului. Lumea vine cu partea ei non/ficţională, restul este dat de artist.

La fel Simion Bogdănescu, după mai multe plachete de versuri, abordează cu dezinvoltură şi îndemânare o proză nudă, frustă, fără liricoidale întâmplări. Condiţionat de spaţiul narativ parcimonios drămuit, reuşeşte să prezinte esenţialul şi să re/creeze un tablou al unei lumi cufundată în obscurul vreunei explicaţii existenţiale, fie ea şi mioritică (sic). Cele nouă povestiri din volumul Pe vremea cailor păgâni, Editura Cronedit, Iaşi, 2015, p.208, cu o generoasă postfaţă semnată de Valeriu Stancu,  sunt legate temporal, în sensul că acţiunea lor se petrece în perioada comunistă, agresivă cu multe din tragediile ei. În afară de două povestiri, celelalte sunt plasate în spaţiul rural, anume cel din Moldova de jos. Dar ceea ce se resimte, şi este demn de lăudat, după lectura cărţii, este faptul că Simion Bogdănescu vine cu o viziune unitară asupra mersului lumii. Mecanismul destinului implacabil şi neiertător, care scapă oricărei „terapii“, se abate asupra individului fără putinţă de replică din partea lui. De fapt oamenii din aceste pagini nici nu-şi mai fac probleme asupra mersului istoriei. Un deus ex machina le impune un slogan: „nimic nu merge şi totul contează“. Astfel că cititorul pe drept cuvânt se poate întreba de ce a trebuit să se întâmple asta. Nu găseşte nici o motivaţie finalului epic, care de cele mai multe ori frizează absurdul: o fostă iubire din timpul armatei moare în plină maturitate, moarte simţită ca o pedeapsă pentru iubirea neîmplinită, o liceancă terorizată de o profesoară abuzivă îşi pune capăt zilelor, nişte copii în tabără găsesc un spânzurat în pădure, un ţigan văcar piere împuns de o juncă, la treierat unul suferă un accident mortal, altul moare intoxicat cu erbicide, doi tineri îndrăgostiţi sunt omorâţi de un urs în pădure, un preadolescent violator este castrat şi părăsit într-o baltă de sânge să moară. Nimic nu este idilic. Autorul se poziţionează la distanţă faţă de oamenii săi, ei nu sunt nici caractere pozitive, nici negative, sunt aşa cum sunt, fără urmă de compasiune sau justiţie din partea sa. Sunt gros tuşate, individualizate prin gesturile lor, prin faptele lor şi mai puţin prin vocabular sau fonetisme regionale.

Povestirea ce poartă şi titlul volumului vorbeşte la rândul ei despre anihilarea ţărănimii de către comunişti prin colectivizare, văzută prin ochii unui copil. Calul cu frumuseţea lui ancestrală întrupează, în acest caz, o metaforă a vieţii tradiţionale, supusă extincţiei, nu doar fizice, dar şi morale pe termen lung, de vreme ce exponenţii ei nu că împuşcau caii, dar cum s-a văzut mai recent, îi hărtănesc cu drujba pe uliţa principală a satului. Funcţia lui psihopompă de altădată este luată à rebours: prin dispariţia sa îi lasă pe cei pe care ar fi trebuit să-i ducă Dincolo într-o lungă agonie. Simion Bogdănescu se dovedeşte şi un bun cunoscător al zonei semi-urbane prin povestirea intitulată „V“. De astă dată intervenţia satirei e susţinută din plin de observaţii suculente. Aici  o femeie măritată şi mamă a trei copii, mai puţin dotată fizic, dar prin insistenţă, reuşeşte să-i dea soţului o lecţie de infidelitate, la rându-i cam fustangiu, și amantului pe cale de a o părăsi.  

Simion Bogdănescu nu este predispus la compromisuri, de unde şi un naturalism măsurat ce întăreşte forţa narativă a paginilor sale. Scrie despre un colţ de ţară pe care îl cunoaşte foarte bine, i-a decantat valorile morale, reuşeşte cu economia mijloacelor epice să aducă o lume, a cărei principiu etic stă mai degrabă sub dominaţia impulsului emoţional, decât sub o decantată chibzuire. Poate fi scuzabilă o brutalitate dată de condiţiile vitrege de existenţă ale unei societăţi? De aceea şi rezolvarea conflictului se încheie la fel de brutal, cade năucitor,  violenţa care se dezlănţuie nu ţine seama de tiparele lumii, rezolvă totul dintr-o singură lovitură. Toate ducând la un tragism existenţial la care Simion Bogdănescu ca un adevărat prozator nu impune soluţii morale, nu-şi arată nici compasiunea, şi nici nu se arată justiţiar faţă de personaje sale.

Se spune că povestirile iluminează, încântă, sensibilizează, ne învaţă, ne inspiră, ne motivează, fac o schimbare în mental, ne ajută să înţelegem, imprimă o imagine în mintea noastră, prin urmare aduc mai mult sens de cât o predică. Ca un prozator care se respectă şi-şi înţelege menirea, Simion Bogdănescu pune pe hârtie fapte, cât mai aproape de aşa cum poate el să le vadă, în rest totul rămâne în grija cititorului.

H. Stamatin