Intru în veceul public, dau femeii de la intrare un leu, mirosul face o
constatare: „Sunteţi un domn simandicos“, precum un animal de pădure, spun eu mai departe.
Un cuvânt vizibil la tot pasul trage perdeaua peste ochii mei, desenul
care-l însoţeşte e parcă picassian: obscenitatea lui rahitică îmi trezeşte o
vagă urmă de compătimire.
În urinoar apa susură precum - nu mă abţin - un izvoraş zglobiu de munte pe
care urina îl împodobeşte cu o aureolă plină de creatinină şi curge mai departe
prin subteranele oraşului.
Ies uşurat, femeia de la uşă foloseşte mopul cu multă dexteritate, mopul e
un sfinţişor suferind de anorexie, cu susul în jos, cu barba face şmotrul la
intrare. Pântecele femeii umflat este dealul căpăţânii: degetele mele pe
această rotunjime pudică nu ar fi decât o turmă de capre pe care prostul
satului le ducea la păscut în fiecare dimineaţă.
Şi această amintire mă salvează de-o rugăciune în care ar fi vorba tot despre pâine, lapte, albumine ce-şi
dau întâlnire într-o râu ce traversează o capitală a fostelor lumini unde un
poet, nu eu, şi-a vărsat laptele negru al unei amintiri la fel de perfecte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu