Rose Ausländer în „grădina visului fără somn“

Ce se-ntâmplă cu scriitorii care s-au născut şi au trăit pe teritoriul României, sau au plecat în exil, dar nu au scris în româneşte? De la Petru Cercel la Herta Müller, pot face ei parte din literatura naţională? Mai ştie cineva de Peter Neagoe? Pe Mircea Anghelescu, un eminent critic, trebuie să-l credem când afirmă despre Timp de neuitat (A Time to Keep) că „este o carte fermecătoare prin coloritul exuberant al scenelor din copilăria autorului, extraordinar de vii după mai bine de jumătate de secol în memoria sa, prin intuiţia justă a caracterelor, atât de diverse şi de compoziţie sub aparenţe mereu înşelătoare pentru un străin.“ Iar traducătorul Ioan A. Popa nu ezită să-l integreze şi să-i vadă calităţi de mare prozator: „Apartenenţa lui P. Neagoe la literatura română a Transilvaniei prezintă unele note specifice, fără îndoială un rezultat al climatului literar în care s-a format: el nu ocoleşte conflictele dintre personaje, oferindu-se adâncime sufletească; îşi prezintă eroii prin dialog viu, posedă un simţ acut al determinării locului şi o precizie a stilului pe care a învăţat-o de la un Joyce, un Proust sau un Hemingway.“ Pot fi ei recuperaţi de istoria literaturii române, sau măcar la nivel cultural? De vreme ce Paul Celan figurează în dicţionarul Webster drept „poet român de limbă germană“.

Apropierea de o literatură, astăzi mai mult ca niciodată, prin fidelitatea artistică a traducerilor, prin pătrunderea în intimitatea unei limbi şi recrearea ei în alta, ar trebui să ne scape de complexul idiomului mic geografic, recognoscibil pe o arie restrânsă. Lamentaţiile de acum jenante că nu suntem apreciaţi datorită limbii în care scriem nu mai sunt credibile, ci doar pot să stârnească un zâmbet ironic. Cazul Ismail Kadare este grăitor în acest sens, care deşi scriind în albaneză romanele sale sunt pe rafturile marilor librării din vest. Nu limba este de vină, ci „produsul“ rezultat în urma folosirii cuvintelor.  

Vocaţia universalistă a scriitorilor, pictorilor, muzicienilor de origine evreiască este un fapt mai mult decât evident. În perioada interbelică, mişcările avangardiste din Europa, şi chiar din România, aveau în fruntea lor artişti evrei. Tristan Tzara a aprins scânteia prin mişcarea dadaistă. Suprarealistul Victor Brauner figurează pe simezele americane drept pictor român. Vechile canoane leşinate de la începutul secolului XX aduseseră la exasperare pe tinerii artişti. Se pare că această nevoie de a lua în răspăr, de a merge contra curentului, îşi găseşte o explicaţie în mediul din care proveneau promotorii. Într-un interviu televizat Moshe Idel se plângea de atmosfera severă din micro societatea evreiască din Moineşti, Roman, Piatra Neamţ, dominată de o educaţie stric religioasă. Detaşarea faţă de religie, de limbă, vezi şi Cioran, de obiceiuri, de mitologie şi mentalitate nu însemna decât o descătuşare, arta le-a deschis porţile şi ei s-au manifestat plenar. Ceea ce se întâmplă astăzi în zona hasidică şi habotnică, de unde vin fraţii Cohen cu o evidentă forţă nonconformistă, în cinematografie, apoi Philip Roth, Paul Auster, sau mai recenţii Nicole Krauss şi soţul ei J. S. Foer sunt nume de referinţă în literatura americană actuală. După al Doilea Război Mondial, totul s-a schimbat. O revistă franceză de reputaţia lui „Magazine littéraire“, din 2009, făcea o observaţie destul de pertinentă că literatura scrisă de evreime este egocentristă adică personajele, mediul, atmosfera sunt cu preponderenţă de aceeaşi origine. Motivabil prin dimensiunea tragediei din timpul fascismului. Ce s-ar fi întâmplat dacă lucrurile ar fi urmat un curs normal­? În ce direcţie ar fi luat-o aceşti scriitori? Nu ne rămâne decât să aruncăm o privire în trecut şi asupra numelor pomenite puţin mai sus.

Rose Ausländer, născută în Cernăuţi, (1901-1988), a scris o poezie a eului poetic proiectat în „clipa cea repede“, a emoţiei imediate, de unde se degajă o mare sinceritate, cu putere de sugestie multiplă, toate cristalizate în seducţia unui haiku: „merg din casă-n casă/ un călugăr cerşetor/ pentru a strânge cuvinte/ monede de aur/ capete mândre/ le salut/ ele îmi aruncă o privire/ şi zâmbesc// cer donaţii// în strachina cu pomană/ cad fulgi de nea“ (pomană).

 În opera sa lirică de peste 3000 de poeme, comentatorii creaţiei sale lesne au identificat câteva teme obsesive prin repetabilitatea lor. Copilăria şi tinereţea în Bucovina constituie un background referenţial cu valenţe pozitive. Ataşamentul faţă de acest spaţiu este unul al nativului: „De ce scriu? Fiindcă am văzut lumina zilei în Cernăuţi“, va mărturisi poeta într-un credo foarte semnificativ pentru gândirea sa. Astfel începutul şi sfârşitul întâlnesc acelaşi deus loci însoţind-o pe poetă în peregrinările ei prin lume: „Din leagăn/ mi-a căzut privirea/ în Prut“ şi dintre „averile“ sale face parte şi „mormântul meu din Bucovina“ (Testament), iar unul din volumele sale de poezie se intitulează Immer zurück zum Pruth. Ein Leben in Gedichten, 1978, (Mereu înapoi la Prut. O viaţă în versuri). Câteva poeme poartă titlul de Bucovina, văzută în memoria ei afectivă aproape eminescian: „Verde mamă/Bucovină/ cu fluturi în plete“ sau ca pe un „Ţinut ce m-a/ întruchipat/ cu braţe de ape/ plete de păduri/ culmi cu afine/ de miere neagră“. Spinarea părintească a Carpaţilor sau munţii blânzi ai Bucovinei sunt asociaţi imaginilor din peregrinările ei. Un portret al oraşului Cernăuţi mai păstrează tuşele idilice din perioada cosmopolitismului austriac: „Oraş al păcii pe coline/străjuit de păduri de fag// Sălcii de-a lungul Prutului/ plute şi înotători// Risipă de primăvară - liliacul/ În jurul felinarelor/ cărăbuşii de mai îşi dansează/ moartea// Patru limbi vorbesc oamenii/ patru limbi înmiresmează aerul// Oraşul/ respira fericit/ până au căzut bombele.“ (Cernăuţi înainte de al Doilea Război Mondial). Sau poemul Oraşul meu natal, Cernăuţi. Până în ultima clipă  „visul are ochii deschişi“,  priveşte o amintire, pentru a câta oară?, cu aceeaşi forţă reconfortantă asupra înţelegerii mersului lumii: „Mă gândesc/ la părinţii mei care m-au răsfăţat/ cu jocurile copilăriei/ la dorinţe la tristeţi/ la prima mea iubire/ la Veneţia la Lucerne/ la Riviera la Israel/ la Hölderlin Trakl/ Kafka Celan/ la ghetou la convoaiele morţii/ la foame şi la frică/ la un accident/ la un pat pentru totdeauna/la prietenii care m-au părăsit/la prietenii fideli încă/ Mă gândesc la trupul meu slab/şi la puterea  gândului/la vorbele bune/ şi la frumuseţea vieţii/ la moartea care-mi face un semn/ aminteşte-ţi la mine“ (mă gândesc).

Pierderea patriei este unul dintre motivele acut prezente în lirica Rosei Ausländer, resimţit şi asumat nu atât la modul tragic, dar mai ales din perspectiva unui complementarism prin regăsirea logosului cu rol de catharsis. Poartă un nume predestinat în acest sens, un nume primit prin căsătorie. Sub această zodie fatidică, lumea de odinioară a copilăriei pare că subzistă doar în legendă, singure cuvintele mai pot să-i dea o existenţă şi un sens: „Flămândă de patrie/ îmi îngrop moartea zi de zi/ în cuvinte/ ele sunt renaşterea mea.“ Nevoia viscerală de patrie, cuvântul patrie apare destul de frecvent în versurile ei, şi neaflarea ei o situează într-o perpetuă căutare: „Cu o valiză/ de mătase/ mă duc în lume/ ici o ţară prea întunecată/ dincolo alta grandioasă/ greu să-mi aleg una/ rămân fără patrie“ (Fără patrie). O altă valiză, un simbol al exilului, o aşteaptă pentru o nouă plecare: „Aud inima locomotivei/ cum bate în fiecare/ valiză“ (La drum prin ploaie).Cuvintele îi rămân la îndemână şi cu ele poate să-şi recâştige iluzia unei patrii, printr-un gest ludic o conduc spre puritatea mult râvnită: „de multă vreme/ am fugit// trăiesc/ în camera mea pierdută// cuvintele vin la mine/ ca-ntr-un joc de copil năzdrăvan“. De-a lungul rătăcirilor ancestrale, o pedeapsă a cărei motivaţie se mai păstrează doar în mit, temeiul unei posibile salvări este, din nou, cea a fidelităţii faţă de cuvânt :„păşeşti/ prin oraşul negru/ cu picioarele pline de răni// moartea îţi atinge umărul// fii cinstit cuvântului// el nu/ te va părăsi“. În cele din urmă, exilul se dovedeşte a fi promotorul unor viziuni catastrofale: „Picioare străine/ mă duc/ printr-o râpă goală/ deasupra noastră/ stelele înoată/ în marea maternală/ unde/ în faţa noastră/ ard digurile/ şi se scufundă utopiile“. Odiseea trăită pe cele două maluri ale Atlanticului, cu descoperirea miraculoasă a unor poeţi ca e.e. cummings sau William Carlos Wlliams, cu două tentative de a se stabili în spaţiul lingvistic anglofon, dar la sfatul poetesei Marianne Moore de a scrie în germană, revelaţia Paul Celan, o determină să revină definitiv în Germania. Toate sunt expresia apartenenţei rezolute la spaţiul cultural Mitteleuropa, dispărut după război: „nomadă evreică/a limbii germane/crescută sub/un steag galben/şi negru/graniţele m-au trimis/ba într-o latinitate slavă/ba în America//Europa/în castelul tău/am visat/viitoarea mea naştere“(autoportret).

Dacă lirica erotică este proba de foc a unui poet, atunci la Rose Ausländer iubirea este cea a contopirii totale, în care cuplul se regăseşte întregindu-se paradisiac: „Ne vom întâlni din nou/ în lac/ tu fiind apa/ eu o floare de lotus// Tu mă vei ţine-n braţe/ eu te voi bea// Suntem unul altuia/dedaţi/ în ochii orişicui// Chiar şi stelele/sunt mirate/iată două fiinţe/ trăind din nou/ aleşi de-un vis“ (Ne vom întâlni). Unde împlinirea este reciprocă: „steaua mea atârnă/de un cordon ombilical/beau laptele ei// dacă m-aş naşte/ după moartea mea/ într-o clipă/ m-ai face să fiu.“

Foarte ataşată de mamă, a renunţat la şederea în America şi s-a reîntors în România când ea se afla în suferinţă. Mama în lumea pământeană era „parte înger şi parte om/ mijlocul fiindu-i mamă“, în lipsa ei acum e o privighetoare „în grădina visului fără somn“ şi este de datoria ei de a nemuri pe hârtie ceea ce mama ei cântă: despre „Sionul străbunilor“, despre „vechea Austrie“, despre „munţii şi codrii de fag/ ai Bucovinei“ (Privighetoarea mea).

Biblia, Talmudul, legendele, mistica iudaică îi dau sentimentul apartenenţei la un spaţiu propriu, dacă e vorba de un mesianism în poezia sa, atunci el se manifestă prin voinţa cuvântului întruchipat. Un gest intim o duce spre tradiţia iudaică, de care se simte legată dar cu un plus de libertate, ca într-o alt mit autohton românesc: „când îmi desfac eşarfa de un albastru palid/spre Sud/ Ierusalimul mă cuprinde cu temple şi cântece sacre// am mai mult de cinci mii de ani/ eşarfa e un leagăn de mătase/ când închid ochii/ către Sud/ Ierusalimul îmi arată colinele sale/ are şi el cinci mii de ani/ şi mă cuprinde/ într-o aromă de portocale/ însufleţim aerul cu dansul nostru/  o, contemporani ai mei“, deşi asumarea istoriei comune poporului evreu: „Eu/ fiica lui Moise/ rătăcesc în deşert/ Un cântec aud/ nisipul şi pietrele îşi plâng/ foamea“ nu-i la îndemâna orişicui.

Tragedia trăită în timpul celui de al Doilea Război Mondial, trecând prin experienţa ghetoului, o poartă ca pe o pecete, deschisă unei testimonii ca parte activă a misiunii sale poetice: „vorbesc/ după noaptea de foc/pe care Prutul/a înfruntat-o// despre sălcii pletoase/ despre cărţi însângerate/ care au amuţit cântecul privighetorilor/ despre steaua galbenă/ pentru care murim secundă de secundă/ pe eşafod// despre trandafiri/ nu vorbesc// pierdute/ pe o funie de aer/ europa america europa// eu nu locuiesc/ eu trăiesc“(scurtă biografie). Istoria este neîndurătoare, fără nici un fel de învăţătură: „Au venit/ cu steaguri ascuţite şi mitraliere/ au furat stelele şi luna/ nici o geană de lumină nu ne-a rămas// nici o geană de lumină nu ne iubeşte/ Aici soarele ni l-au fost îngropat / o noapte eternă a soarelui s-a aşternut.“

Bătrâneţea într-un azil, poate cel din Düsseldolf unde poeta a petrecut mai bine de un deceniu, singurătatea vârstei înaintate, unde amintirea este o formă de supravieţuire, parcul pe care-l vede numai de la fereastră, paşii pe coridor, un telefon care sună poate pentru ea, televizorul care urlă să locuiască tăcerea, toate sunt stările unei solitudini aspre, dar nu de neînvins: „În zilele fierbinţi/ bătrânii/ stau la umbra copacilor// fântânile arteziene/ le vorbesc/ despre cerul de cobalt/ unde pasc turmele de miei// bătrânii/ se gândesc la viaţa trecută prea repede/ că sunt părăsiţi/ că viaţa i-a părăsit/ dar ei o renasc în visurile lor// atunci ea îi  vizitează/ şi le dă voie să joace bingo“ (Cămin de bătrâni). Un dialog continuu cu moartea, o prezenţă de care nu îi este teamă, recunoscând-o numai aşa poate să o şi-nvingă: „ne-am scufundat/ odată cu toţi zeii/ ne renaştem/ odată cu exploziile solare ale zeilor// nu, nu sunt obosită/ de moarte“ (mai mult decât oboseala). La 85 de ani a fost întrebată: „Ce aşteptaţi de la viaţă?“ A răspuns cu mult bun simţ şi tonifiant: „Nimic, dar îmi place să trăiesc“.

Întâlnirea cu Paul Celan, deşi cu mult mai tânăr, va constitui o turnură spre împlinirea ei ca poetă în acord cu tendinţele din lirica modernă. A renunţat la scriitura aşa numită poetică şi a mers spre nuditatea diamantină a sensului. Are loc o schimbare radicală: un anumit patos al novicelui face loc unui nou limbaj, caracterizat prin claritate, muzicalitate, printr-o economie a vocabularului, doar cel din fondul principal de cuvinte, prin imagini-eveniment. Dialogul purtat cu Paul Celan, aşa cum se întrevede din versurile sale acum, după 1957, nu se rezumă la admiraţie şi pastişă necondiţionate. Densităţii negre a cuvintelor din lirica mentorului, Rose Ausländer îi opune un stil simplu, dar aluziv şi melodic; încărcăturii metaforice, îi răspunde cu o scriitură  translucidă, de o forţă dezarmantă la nivelul sincerităţii, repetitivă prin câteva cuvinte cheie: aer, cuvânt, lumină, plecare, dragostea, moarte, patrie. Predomină sentimentul că instinctul primează: cuvântul venit dintr-o necesitate intrinsecă şi nu în urma unei elaborări sapienţiale. La dispariţia poetului, logodit cu valurile Senei, îi va scrie câteva versuri într-o sintaxă ruptă de regret dar revelatoare în chintesenţa ei privind personalitatea poetului: „Niciodată mama/ nu s-a mai reîntors/ niciodată părăsită/ de moarte/ de soare hrănită/ cu lapte negru/ în viaţă îl ţine/ pe cel ce se scaldă/ în cerneala sângelui// având un orizont discret/ cuvântul nimicului/ strălucitor/ în camera goală“ (In memoriam Paul Celan).

Dar aspectul cel mai profund al liricii sale este cel legat de atitudinea poetei faţă de cuvânt. De vreme ce patria i-a fost furată, distrusă, îşi construieşte şi trăieşte în propria sa patrie, cea a cuvântului: „Patria mea nu mai  există/ au trecut-o/prin foc şi sabie// Trăiesc în brazda maternă/ Cuvântul.“ O declaraţie asemănătoare făcea şi Nichita Stănescu: limba română este patria mea şi pare destul de veche şi de vehiculată printre poeţi. La momentul când a spus-o poetul român era una şi de natură politică, aceea de „rezistenţă“ faţă de ideologia dictaturii comuniste. „Limba călăilor“ este singura în care Rose Ausländer îşi află sălaşul posibilei existenţe: „ne îngropăm moartea de zi cu zi/ în cuvinte/ care vor fi învierea noastră.“ Esenţializând-o pentru nevoile existenţiale, nu mai contează în limba cărui barbar scrii, lucrează pentru „salvarea“ ei, folosind-o în starea ei ingenuă. Mărturisea că scrie „ca într-o meserie“, meseria ei a fost viaţa: „Scriu ca să nu mor.“ Comensualismul dintre viaţă şi cuvânt este miza acestei poezii, de unde prospeţimea şi prolixitatea izvorâte din bogăţia momentului instant. Datoria ei de poetă este de a ajuta cuvântul să-şi ducă la îndeplinire misiunea lui biblică, „la început a fost cuvântul“: „Cred în miracolul cuvântului care dă lumii un trup.“ Oare îl va fi citit pe „cernăuţeanul“ Eminescu: „Limba este stăpâna noastră. Din mii şi mii de vorbe consistă a noastră lume.“? Sau pe contemporanul ei, interbelic, Heidegger: „Limba este loc de adăpost şi locaş al esenţei omului“? Marile spirite se întâlnesc pe aceleaşi culmi de gândire.

Într-o altă declaraţie, De ce scriu?, poeta se vede în ipostaza de mijlocitor între cuvinte şi lucruri, unde supremaţia cuvântului, voinţa de a fi se face simţită în lumea pe  care o întrupează: „Pentru că cuvintele mi se dictează: ele ne scriu. El se vor să fie înnodate, ele se vor să fie reînnodate. Cuvânt după cuvânt, cuvânt după cuvânt. O armată de cuvinte pentru un lucru […]“. Gestul de răzvrătire este unul al supunerii: „De multe ori, mă revolt, nu vreau să mă supun dictaturii lor şi le arunc în vânt. Atunci ele sunt mai puternice, se reîntorc la mine, mă pedepsesc, bat la uşă şi nu-ncetează până nu le deschid.“ O prezenţă a cuvântului cât se poate de materializată senzitiv: „Altfel nu-mi vor da pace defel. Dar cuvintele nu sunt însoţitori cu care poţi să călătoreşti fericit. Ele cred că eu nu le înţeleg cum trebuie, că ele se gândesc la alte lucruri. Vociferează că nu sunt la locul corect. Ele stau pe suprafeţe imaculate. Astfel ele se menţin luminoase şi sacre, în pace şi netulburate.“ Cuvintele la rândul lor o ajută în a-şi afla un rost, cu obligaţia de a fi împărtăşit: „De ce scriu ? Pentru că eu îmi caut identitatea folosind limbajul clar al curbelor fără cuvinte. Asta mă ţine. Sunt susţinută de cuvinte, de acele care vor singure să vină la mine. Îmi vorbesc despre ele, ţi le mărturisesc, fiindcă tu mă asculţi. Lumea îmi apare ca o întrebare obscură. Cuvintele mele îi răspund cordial tot prin întrebări.“ Rose Ausländer în momentele de cumpănă, când viaţa i-a fost furată, ştie că aceşti însoţitori nu o vor părăsi, cuvintele îi vor sta la dispoziţie: „Când am/ ieşit din copilărie/ speranţa mea/ a căzut în genunchi/ în ţări străine/ Când îmi îngheţa/inima în gheto/ ascunsă într-un beci/ Eu, supravieţuitoarea fricii/ refac din cuvinte viaţa.“

E multă linişte datorată spaţiilor albe dintre cuvinte. Polifonia eului stă într-un raport de determinare faţă de cuvinte. Ritmul şi asonanţele versurilor sale se opresc undeva la marginea unei cutii de rezonanţă, ca la marginea unei mirări, pe care cititorul o ia în posesie şi-şi descoperă în ea propria sa voce, şi mai mult, ea îi reprezintă pe cei care nu mai sunt: „atâta ştiu/ mulţi din cei plecaţi şi-au găsit odihna în mine“. Fiindcă dincolo de toate aceste consideraţii, mai mult sau mai puţin subiective, din lirica Rosei Ausländer răzbate un puternic umanism. Este umanismul celui trecut prin furcile caudine ale istoriei: noi, cei care „am fost condamnaţi la moarte, incredibil facem apel la speranţă.“ Dacă n-am uitat, înseamnă că i-am pedepsit: „a avea/ un cântec/ înseamnă/ să fii în lume/ şi să cânţi fără frică/ despre naşterea născătoare de naştere“. Atrocităţile sunt arse de memoria cuvintelor, „mai tari decât bronzul“, e un răspuns care o apropie de morala evanghelică. Încrederea şi responsabilitatea de martor îi dau forţa de a fi în lume: „A scrie era viaţa noastră, supravieţuirea noastră. Când poezia ajunge să fie vitală, când speranţa trece prin cuvinte, umanitatea n-a murit.“