Clanţ cu toţii, fraţi iubiţi - traducerea lui Eminescu din Mark Twain, publicata în "Fântuna Blanduziei", în 1888.[1]


În continuare avem şi originalul englezesc.[2]

---

[1].

„CLANȚ!  CU TOȚII, FRAȚI IUBIȚI !"

de Mark Twain

Fi-va cititorul atât de bun sã-și arunce ochii peste versurile urmãtoare și sã vazã daca poate descoperi ceva periculos ân ele ?

Când âncepe trenul zborul

Vine-ndatã conductorul

Și, scoțând perforatorul,

Face-o gaurã ân bilet.

Pentru cursa care costã

Zece bani biletu-i alb.

Pentru cursa care costã

Douãzeci biletu-i verde.

Pentru cursa care costã

Treizeci e biletul vânãt.

Clanț ! fãcând perforatorul,

Face gaurã ân bilet.

COR

Clanț! cu toții, frați iubiți!

Faceți gãuri unde știți.

Am dat mai deunãzi ântr-o gazetã de aceste rime sunãtoare și le-am citit de vreo câteva ori dupãolaltã. Ei bine, versurile acestea m-au luat cu totul ân posesiune. În timpul dejunului âmi valsau prin crieri; și, când am ânceput a-mi âmpãtura șervetul, nu mai știam de am mâncat ceva sau nu. Din ajun âncã [â]mi croisem cu multã ângrijire planul activitãții mele de peste zi —- o tragedie cutremurãtoare ân romanul pe care-l scriam. Mã dusei la biurou, pentru a âncepe sângeroasa mea operațiune. Luai condeiul, dar singura frazã care o putui produce pe hârtie : „Clanț ! cu toții, frați iubiți, faceți gãuri unde știți". O orã ântreagã m-am luptat cu greu, dar a fost ân zadar. Mereu âmi țiuia prin cap : „Pentru cursa care costã zece bani, biletu-i alb, pentru cursa care costã douãzeci, biletu-i verde ș.a.m.d." fãrã liniște și fãrã preget. Cã nu mai putea fi vorba de lucru era lãmurit. Deci desistai de la muncã ca sã mã plimb prin oraș, dar observai numaidecât cã picioarele mele, mișcându-se, mergeau ân tactul clãmpãniturii acelor versuri neân-durate. Când nu mai putui suporta mi-am schimbat pașii ... Dar nu-mi ajuta ... ... versurile se adaptau pasului meu nou și mã chinuiau ântocmai ca mai ânainte. M-am dus iar acasã, suferind tot timpul ânainte de amiazi; suferii pe când mâncam mecanicește și fãrã gust; suferii și mã vãierai și bombãnii toatã seara; mã pusei ân pat și mã ânvârtii și mã sucii și bodrogãnii mereu, mereu ânainte; la miezul nopții mã sculai și âncerc a ceti, dar pe pagina care se confunda ân ochii mei nu era nimic de vãzut, decât: „Clanț ! fãcând perforatorul, face gaurã ân bilet".

 Douã zile dupã aceea, sâmbãtã dimineața, mã sculai ca o ruinã clãtinãtoare și mã dusei, conform unei ânțelegeri stabilite, la prețuitul meu prieten, spectacilitatea sa pãrintele N .. ., pentru a ântreprinde cu el o primblare la turnul Talcott, ân depãrtare de vro zece mile.

El se uitã fix la mine, dar nu zise nimic. Plecarãm. Pãrintele N. povestea și povestea și povestea — cum e obiceiul lui. Eu nu ziceam nimic, n-auzeam nimic. Dupã câțiva chilometri de drum, pãrintele N. zise :

,,Mark, nu ți-e bine ? Arãți așa de slab, de uscãțiv și de distras și ânstrãinat cu spiritul. Vorbește ceva, rogu-te." Trist, fãrã entuziasm zisei :

Clanț! cu toții, frați iubiți!

Faceți gãuri unde știți.

Amicul meu se uitã la mine âncurcat și zise : ,,Nu pot spune, Mark, cã sânt ân stare sã-ți pricep intenția ta. Ceea ce-ai zis tu nu prea pare a avea mult ânțeles și-n orice caz nu e trist și ~ cu toate acestea — n-am auzit niciodatã ceva care sã sune așa de patetic ca aceste versuri. Ce e? .. ."

Dar nu mai auzeam nimic. Eram departe, cu neânduratul, rupãtorul de inimã vers :

Pentru cursa care costã

Zece bani, biletu-i alb.

Pentru cursa care costã

Douãzeci, biletu-i verde.

Pentru cursa care costã

Treizeci e biletul vânãt.

Clanț! cu toții, frați iubiți!

Faceți gãuri unde știți.

Ce s-o fi-ntâmplat ân decursul celorlalți chilometri nu știu. Dar deodatã pãrintele "N". îmi puse mâna pe umãr și zise :

— Trezește-te, trezește-te ! Nu dormi toatã ziua ! Am ajuns lângã turn, omule ! Am vorbit de-am surzit, am amuțit și-am orbit și n-am scos din tine nici un rãspuns. Privește numai admirabilul peisaj de toamnã. Privește, privește, țintește-ți ochii la el. Tu ai cãlãtorit, tu ai vãzut multe poziții frumoase și vestite. Ce zici de aceasta?

Eu suspinai ostenit și murmurai:

Pentru cursa care costã

Douãzeci, biletu-i verde.

Pentru cursa care costã

Treizeci e biletul vânãt.

Clanț ! cu toții, frați iubiți !

Faceți gãuri unde știți.

Spectabilitatea sa pãrintele N. stãtea aci foarte serios, fãrã ândoialã având cel mai mare interes de mine și mã privi lung ; apoi zise :

— Mark, e ceva ân aceasta ce nu pot sã-mi esplic. Cam aceste sânt cuvintele cari le-ai mai spus adineaori; ele par a nu-nsemna nimic, și totuși âmi rupi inima când le zici tu. ,,Clanț !, cum ai zis?

Începui din nou din capãt și repetai toate șirurile. Fața amicului meu strãlucea de interes. El zise :

— Ah, ce rãpitor sunet, ca de clopoței, e acesta ! E aproape muzicã:

curge așa de frumos. Am pãstrat ân memorie mai toate versurile; mai spune-le ânc-o datã ș-o sã le știu desigur."

Le-am recitit. Dupã aceea le spuse pãrintele N. A fãcut o micã eroare pe care am cores-o. Dar ân rândul al doilea și-n cel urmãtor le-a recitat corect. Atunci mi s-a pãrut cã o sarcinã mare mi se ia de pe umere. Clopoțelul chemãtor pãrãsi crierul meu și un sentiment delicios de liniște și pace mã cuprinse. Eram cu inima atât de ușoarã âncât âmi venea sã cânt; am și cântat o jumãtate de ceas ântruna, pe când ne ântorceam. Dupã aceea limba mea liberatã âși regãsi vorbirea binecuvântatã, și discursul, grãmãdit ân mine ân atâtea ceasuri lungi, âncepu sã curgã ân torente. ª-a curs mereu ânainte, vesel, jubilant pânã ce-a secat izvorul și s-a uscat. Când, la despãrțire, ântinsei mâna amicului meu zisei:

— N-a fost oare admirabil de frumos astãzi? Dar âmi aduc aminte cã de douã ceasuri n-ai vorbit nici un cuvânt. Ia vezi, âncepe a vorbi.      

Spectabilitatea sa pãrintele N. ântoarse spre mine un ochi lipsit de strãlucire, oftã din adânc și zise, fãrã vioiciune, ba ân aparențã fãrã conștiințã :

Clanț ! cu toții, frați iubiți !

 Faceți gãuri unde știți.

Îmi trecu un junghi prin inimã și-mi zisei âncet: ,,Bietul bãiat, bietul bãiat. Acuma el a cãpãtat-o".

Douã-trei zile n-am mai vãzut pe N. Apoi, ântr-o marți searã, intrã clãtinându-se la mine și cãzu scârbit pe un scaun. Era palid, slab, o ruinã. Își deschise ochii sãi stinși și zise :                                        

— Ah ! Mark, versurile astea fãrã de inimã m-au prãpãdit; au apãsat ca un munte pe mine, zi și noapte, ceas cu ceas, pân-ân momentul de fațã. De la ântâlnirea noastrã âncoace am suferit chinurile unui osândit. Sâmbãta am fost chemat instantaneu prin telegramã și am plecat cu trenul de noapte la Boston.

Cauza chemãrii a fost moartea unui amic prețuit și vechi, care a dorit ca eu sã-i spun necrologul. Mi-am luat locul ân vagon ș-am ânceput a medita la discursul meu. Dar n-am trecut nici mãcar peste introducere : cãci, cum plecã trenul, roțile âncepurã clac-clac, clac-clac, clac ! Clac-clac, clac ! și numaidecât se potrivirã urâcioasele versuri cu acest acompaniament. O orã ântreagã am șezut acolo ș-am potrivit asupra fiecãreia din loviturile de roatã o silabã din acele versuri. Apoi am ostenit așa ca și când aș fi tãiat toatã ziua lemne. Craniul mã durea parc-ar fi vrut sã se spargã. Credeam cã trebuie sã nebunesc dacã voi mai sta acolo ; deci m-am dezbrãcat și m-am pus ân pat. M-am ântins ân cabina mea și acum poți sã-ți ânchipui rezultatul. Lucrurile merserã ânsã ânainte, ca și adineauri. Clac-clac clac ! pentru cursa care costã zece bani, biletul alb, clac-clac clac, pentru cursa care costã douãzeci, biletul verde, clac-clac-clac-clac, pentru cursa care costã treizeci e biletul vânãt ș.a.m.d., ș.a.m.d.

— Clanț, cu toții, frați iubiți, faceți gãuri unde știți. Somn? Nici ochii nu i-am ânchis ! Eram aproape turbat când am ajuns la Boston. Nu mã mai ântreba despre ânmormântare. Am fãcut tot ce am putut ca sã iasã bine, ânsã fiece frazã solemnã din discursul meu era depãnatã, âncurcatã, țesutã cu : Clanț ! cu toții, frați iubiți, faceți gãuri unde știți ! Dar ceea ce a fost mai mizerabil e cã ântreaga mea dicțiune a âncãput ân ritmul vãluros a acelor versuri pulsante, âncât vedeam cum oamenii lipsiți de spirit dãdeau cu cãpãțânele lor proaste tactul la discursul meu. ªi, Mark, m-ei crede sau nu m-ei crede, dar, ânainte de a sfârși, toatã adu-narea âși legãna âncet capetele ân solemnã concordie : jeluitori, ângrijitori, cu-n cuvânt toți. Când am âncheiat, am fugit ân altar, ântr-o stare aproape de nebunie. Firește cã norocul a voit sã gãsesc acolo pe o fatã bãtrânã, foarte ângrijitã, o mãtușã a rãposatului, care sosise prea târziu de la Spriengfield la bisericã. Ea âncepu sã sughițe și zise :

— O ! s-a dus, s-a dus, sãrmanul, și nu l-am vãzut ânainte de-a muri.

— Da, zisei, s-a dus, s-a dus — oare suferința nu se va sfârși niciodatã?

— D-ta l-ai iubit așadar? Ah ! și d-ta l-ai iubit?

— Iubit? Pe cine iubit?

— Pe bietul meu George, pe nepotul meu, sãrmanul.

— A, așa ! Da, desigur; Clanț cu toții frați iubiți, faceți gãuri unde știți! O, mizeria asta o sã mã omoare.

— Dumnezeu sã te binecuvânteze, iubite domnule, pentru aceste prietenești cuvinte. Ați fost fațã ân momentele cele din urmã?

— Da, da ! Eu ...ân ale cui momente din urmã ?

— Ale sale — ale scumpului rãposat.

— O, da ! o da, da, da ! Gândesc cel puțin, cred cel puțin, nu știu ! firește c-am fost, eu am fost acolo !

— Ce noroc, ce delicios noroc. ªi cuvintele lui cele din urmã... vã rog spuneți-mi mie cuvintele lui cele din urmã. Ce-a vorbit el?

— Vorbea ... vorbea . .. oh capul meu, capul meu, capul! Vorbea ... ... vorbea, nu vorbea ân genere nimic decât: Clanț, clanț cu toții, frați iubiți, faceți gãuri unde știți ! O, lasã-mã, onorabilã, pentru tot ce e mizericordios, lasã-mã singur, pãrãsește-mã nebuniei, mizeriei, desperãrii mele. Pentru cursa care costã douãzeci biletu-i verde; pentru cursa care costã treizeci e biletul vânãt, mai mult nu poate suferi un om ... Clanț cu toții, frați iubiți, faceți gãuri unde știți.

Ochii fãrã de speranțã ai amicului meu se oprirã un minut, plini de greutate, asupra ochilor mei, dupã aceea zise cu insistențã:

— Mark, nu-mi spui nimic? Nu-mi dai nici o speranțã? Dar ai dreptate. ª-așa e bine, ș-așa e bine. Tu nu-mi poți ajuta. A trecut timpul ân care vorbe mã puteau ridica. Ceva ân inimã-mi spune cã limba mea e condamnatã de-a se mișca vecinic dupã salturile acestei clãmpãniri lipsite de simțire, uite, uite, iar [â]mi vine : Pentru cursa care costã zece bani biletul alb, pentru cursa care costã douãzeci biletul verde...

Șoptind tot mai âncet și mai âncet, amicul meu cãzu ântr-un fel de extaz blând și-și uitã suferințele ântr-o fericitã liniște.

Cum l-am scãpat ân fine de spitalul de alienați ? L-am dus la o universitate din vecini și l-am lãsat sã-și descarce sarcina versurilor sale chinuitoare ân urechile lacome ale bieților studenți, cari nu presupuneau nimic. Cum stau acum lucrurile cu ei? Rezultatul e nespus de trist. De ce-am scris acest articol? Pentr-un scop demn, pentr-un scop sublim. L-am fãcut pentru a-l sfãtui pe cititor : de vei da vrodatã peste aceste versuri fãrã de milã, fugi de ele, fugi de ele ca de ciumã.

[2] . „A Literary Nightmare", de Mark Twain

Will the reader please to cast his eye over the following lines, and see if he can discover anything harmful in them?

Conductor, when you receive a fare,
Punch in the presence of the passenjare!
A blue trip slip for an eight-cent fare,
A buff trip slip for a six-cent fare,
A pink trip slip for a three-cent fare,
Punch in the presence of the passenjare!

CHORUS

Punch, brothers!  punch with care!
Punch in the presence of the passenjare!

I came across these jingling rhymes in a newspaper, a little while ago, and read them a couple of times.  They took instant and entire possession of me.  All through breakfast they went waltzing through my brain; and when, at last, I rolled up my napkin, I could not tell whether I had eaten anything or not.  I had carefully laid out my day's work the day before—thrilling tragedy in the novel which I am writing.  I went to my den to begin my deed of blood.  I took up my pen, but all I could get it to say was, "Punch in the presence of the passenjare."  I fought hard for an hour, but it was useless.  My head kept humming, "A blue trip slip for an eight-cent fare, a buff trip slip for a six-cent fare," and so on and so on, without peace or respite.  The day's work was ruined—I could see that plainly enough.  I gave up and drifted down-town, and presently discovered that my feet were keeping time to that relentless jingle.

When I could stand it no longer I altered my step.  But it did no good; those rhymes accommodated themselves to the new step and went on harassing me just as before.  I returned home, and suffered all the afternoon; suffered all through an unconscious and unrefreshing dinner; suffered, and cried, and jingled all through the evening; went to bed and rolled, tossed, and jingled right along, the same as ever; got up at midnight frantic, and tried to read; but there was nothing visible upon the whirling page except "Punch! punch in the presence of the passenjare."  By sunrise I was out of my mind, and everybody marveled and was distressed at the idiotic burden of my ravings—"Punch! oh, punch! punch in the presence of the passenjare!"

Two days later, on Saturday morning, I arose, a tottering wreck, and went forth to fulfil an engagement with a valued friend, the Rev. Mr. ———, to walk to the Talcott Tower, ten miles distant.  He stared at me, but asked no questions.  We started. Mr. ——— talked, talked, talked as is his wont.  I said nothing; I heard nothing.  At the end of a mile, Mr. ——— said  "Mark, are you sick?  I never saw a man look so haggard and worn and absent-minded.  Say something, do!"

Drearily, without enthusiasm, I said: "Punch brothers, punch with care! Punch in the presence of the passenjare!"

My friend eyed me blankly, looked perplexed, they said:

"I do not think I get your drift, Mark.  Then does not seem to be any relevancy in what you have said, certainly nothing sad; and yet—maybe it was the way you said the words—I never heard anything that sounded so pathetic.  What is—"

But I heard no more.  I was already far away with my pitiless, heartbreaking "blue trip slip for an eight-cent fare, buff trip slip for a six-cent fare, pink trip slip for a three-cent fare; punch in the presence of the passenjare."  I do not know what occurred during the other nine miles.  However, all of a sudden Mr. ——— laid his hand on my shoulder and shouted:

"Oh, wake up!  wake up!  wake up!  Don't sleep all day!  Here we are at the Tower, man!  I have talked myself deaf and dumb and blind, and never got a response.  Just look at this magnificent autumn landscape!  Look at it!  look at it!  Feast your eye on it!  You have traveled; you have seen boaster landscapes elsewhere.  Come, now, deliver an honest opinion. What do you say to this?"

I sighed wearily; and murmured:

"A buff trip slip for a six-cent fare, a pink trip slip for a three-cent fare, punch in the presence of the passenjare."

Rev.  Mr. ——— stood there, very grave, full of concern, apparently, and looked long at me; then he said:

"Mark, there is something about this that I cannot understand.  Those are about the same words you said before; there does not seem to be anything in them, and yet they nearly break my heart when you say them.  Punch in
the—how is it they go?"

I began at the beginning and repeated all the lines.

My friend's face lighted with interest.  He said:

"Why, what a captivating jingle it is!  It is almost music.  It flows along so nicely.  I have nearly caught the rhymes myself.  Say them over just once more, and then I'll have them, sure."

I said them over.  Then Mr. ——— said them.  He made one little mistake, which I corrected.  The next time and the next he got them right.  Now a great burden seemed to tumble from my shoulders.  That torturing jingle departed out of my brain, and a grateful sense of rest and peace descended upon me.  I was light-hearted enough to sing; and I did sing for half an hour, straight along, as we went jogging homeward.  Then my freed tongue found blessed speech again, and the pent talk of many a weary hour began to gush and flow.  It flowed on and on, joyously, jubilantly, until the fountain was empty and dry.  As I wrung my friend's hand at parting, I said:

"Haven't we had a royal good time!  But now I remember, you haven't said a word for two hours.  Come, come, out with something!"

The Rev.  Mr. ——— turned a lack-luster eye upon me, drew a deep sigh, and said, without animation, without apparent consciousness:

"Punch, brothers, punch with care!  Punch in the presence of the passenjare!"

A pang shot through me as I said to myself, "Poor fellow, poor fellow! he has got it, now."

I did not see Mr. ——— for two or three days after that.  Then, on Tuesday evening, he staggered into my presence and sank dejectedly into a seat.  He was pale, worn; he was a wreck.  He lifted his faded eyes to my face and said:

"Ah, Mark, it was a ruinous investment that I made in those heartless rhymes.  They have ridden me like a nightmare, day and night, hour after hour, to this very moment.  Since I saw you I have suffered the torments of the lost.  Saturday evening I had a sudden call, by telegraph, and took the night train for Boston.  The occasion was the death of a valued old friend who had requested that I should preach his funeral sermon. I took my seat in the cars and set myself to framing the discourse.  But I never got beyond the opening paragraph; for then the train started and the car-wheels began their 'clack, clack-clack-clack-clack! clack-clack! clack-clack-clack!' and right away those odious rhymes fitted themselves to that accompaniment.  For an hour I sat there and set a syllable of those rhymes to every separate and distinct clack the car-wheels made.  Why, I was as fagged out, then, as if I had been chopping wood all day.  My skull was splitting with headache.  It seemed to me that I must go mad if I sat there any longer; so I undressed and went to bed.  I stretched myself out in my berth, and—well, you know  what the result was. The thing went right along, just the same. 'Clack-clack clack, a blue trip slip, clack-clack-clack, for an eight cent fare; clack-clack-clack, a buff trip slip, clack clack-clack, for a six-cent fare, and so on, and so on, and so on punch in the presence of the passenjare!'  Sleep?  Not a single wink!  I was almost a lunatic when I got to Boston.  Don't ask me about the funeral.  I did the best I could, but every solemn individual sentence was meshed and tangled and woven in and out with 'Punch, brothers, punch with care, punch in the presence of the passenjare.'  And the most distressing thing was that my delivery dropped into the undulating rhythm of those pulsing rhymes, and I could actually catch absent-minded people nodding time to the swing of it with their stupid heads.  And, Mark, you may believe it or not, but before I got through the entire assemblage were placidly bobbing their heads in solemn unison, mourners, undertaker, and all.  The moment I had finished, I fled to the anteroom in a state bordering on frenzy.  Of course it would be my luck to find a sorrowing and aged maiden aunt of the deceased there, who had arrived from Springfield too late to get into the church.  She began to sob, and said:

"'Oh, oh, he is gone, he is gone, and I didn't see him before he died!'

"'Yes!' I said, 'he is gone, he is gone, he is gone—oh, will this suffering never cease!'

"'You loved him, then!  Oh, you too loved him!'

"'Loved him!  Loved who?'

"'Why, my poor George! my poor nephew!'

"'Oh—him!  Yes—oh, yes, yes.  Certainly—certainly.  Punch—punch—oh, this misery will kill me!'

"'Bless you!  bless you, sir, for these sweet words!  I, too, suffer in this dear loss.  Were you present during his last moments?'

"'Yes.  I—whose last moments?'

"'His.  The dear departed's.'

"'Yes!  Oh, yes—yes—yes!  I suppose so, I think so, I don't know!  Oh, certainly—I was there I was there!'

"'Oh, what a privilege!  what a precious privilege!  And his last words—oh, tell me, tell me his last words!  What did he say?'

"'He said—he said—oh, my head, my head, my head!  He said—he said—he never said anything but Punch, punch, punch in the presence of the passenjare!  Oh, leave me, madam!  In the name of all that is generous, leave me to my madness, my misery, my despair!—a buff trip slip for a six-cent fare, a pink trip slip for a three-cent fare—endu—rance can no fur—ther go!—PUNCH in the presence of the passenjare!"

My friend's hopeless eyes rested upon mine a pregnant minute, and then he said impressively:

"Mark, you do not say anything.  You do not offer me any hope.  But, ah me, it is just as well—it is just as well.  You could not do me any good.  The time has long gone by when words could comfort me.  Something tells me that my tongue is doomed to wag forever to the jigger of that remorseless jingle.  There—there it is coming on me again: a blue trip slip for an eight-cent fare, a buff trip slip for a—"

Thus murmuring faint and fainter, my friend sank into a peaceful trance and forgot his sufferings in a blessed respite.

How did I finally save him from an asylum?  I took him to a neighboring university and made him discharge the burden of his persecuting rhymes into the eager ears of the poor, unthinking students.  How is it with them, now?  The result is too sad to tell.  Why did I write this article? It was for a worthy, even a noble, purpose.  It was to warn you, reader, if you should came across those merciless rhymes, to avoid them—avoid them as you would a pestilence.