(Dispariţia lunii, sau despre felul cum cânta Albert Einstein la vioară)

Prin orificiul tău esoteric trece luna

pe ultimul ei drum,

asemenea vecinei noastre

c-un bănuţ în gură.

Nimic nu va mai fi ca înainte.

Cele zece porunci atârnă de roata

din spate a bicicletei mele

şi zornăie într-o veselie de bodegă beată,

câinele şi-a dezbrăcat blana

şi a dus-o la curăţătoria „Nufărul“: „…mult Ariel,

mult Ariel…“, le şopti el homosexual;

păsările cerului purtau mini jupă,

iar norilor li se pleoştiseră mustăţile;

numai femeile străzii te auzeau

şi băteau mătănii la fiecare oftat al tău.

Şi nu-mi mai aduc aminte, dacă Veronica Porumbacu sau Maria Banuş

a scris „la masa verde faţă-n faţă“, dar sunt sigur

după ce am recit astăzi „atât de fragedă“

că Eminescu NU i-a tras-o lui Mite Kremnitz.

Vitrina din faţa hotelul

unde noi trăiam această întâmplare simplă

s-a spart

şi un cântec ieşi în lume: „Huye luna, luna, luna...“