Centenar - Lawrence Durrell

Se împlineşte, anul acesta, un veac de la naşterea scriitorului britanic Lawrence Durrell (1912-1991). Între 13/16 iunie a.c., Londra a comemorat evenimentul organizând conferinţe cu participare internaţională. Din partea României, aflăm de pe saitul manifestărilor, au ţinut comunicări:  Aba-Carina Pârlog (Universitatea de Vest, din Timișoara), cu „Lawrence Durrell’s Elusive Narratives: The Alexandrian Universe“, precum și  Dan Popescu (Universitatea Creștină „Partium“, din Oradea), cu „In Clashing Hues’: Images of the Gypsies in Patrick Leigh Fermor’s Between the Woods & the Water.“

Lawrence Durrell este un prozator inclasificabil, fapt ce a dat naştere la  opiniile diverse şi contradictorii asupra operei sale narative. S-a afirmat vizibil într-o epocă a realismului exacerbat de după al doilea război mondial  abia după publicarea capodoperei: Cvartetul din Alexandria. Cele patru romane: Justine (1957), Baltazar (1958) Mountolive (1958) şi Clea (1960) sunt în contratimp cu boomul „generaţiei furioşilor“ prin reprezentaţii ei port drapel ca: John Braine, Kingsley Amis, John Osborne. Lumea egipteană de la începutul deceniului al cincilea ­­este văzută din perspectiva mai multor personaje. Tehnica viziunii prismatice impusă şi teoretic de Lawrence Durrell desfăşoară o multidimensionalitate prin descrieri repetate ale aceloraşi probleme din unghiuri proprii de vedere. Toate coagulându-se într-un „continuum de cuvinte“, după propria sa mărturisire.

Convins că literatura modernă poate împrumuta forme de desfăşurare structurală din ştiinţă, în naraţiunea amintită, L. Durrell apelează, „ca pe o analogie de principiu,  la perspectiva relativistă“. Cu alte cuvinte, spaţiul şi timpul sunt percepute diferit în sensul că măsurătorile privind lungimea şi intervalele de timp depind de starea de mişcare a observatorului. Prozatorul a intervenit de mai multe ori sugerând chei definitorii pentru concepţia sa artistică: „Trei laturi ale spaţiului şi o latură a timpului, iată reţeta acestui neîncetat amestec. Cele patru romane urmează acest tipar întocmai. Totuşi, primele trei părţi se desfăşoară în spaţiu (de aici folosirea termenului «pe jumătate frate» în loc de «urmaş»); ele nu sunt legate, pentru a forma o serie. Ci se răsucesc unele într-altele, se întreţes, într-o conexiune strict spaţială. Timpul stă pe loc încremenit. Partea a patra e singura care reprezintă timpul şi constituie o urmare reală a celorlalte trei“. Prin experimentul propus, L. Durrell se înscrie în descendenţa prozei lui J. Joyce, V. Woolf, sau W. Faulkner, fiind departe de, să zicem, naturalismul romanului Sâmbătă noapte, duminică dimineaţă (1956), al lui Alan Sillitoe. 

De fapt întreaga tetralogie este împânzită cu meditaţii asupra artei cuvântului şi asupra condiţiei scriitorului. Una dintre ele ar fi putea da de gândit mai tinerei generaţii: „Ceea ce nu e permis în literatură e sănătatea grosolană, cuvintele murdare, lucrurile fireşti şi lucrurile nostime. (s.n.)“ (Justine, p.137) Dacă ar fi să vorbim despre democraţie în artă, atunci libertatea esteticii este o formă de aristocraţie, înlesnind apropierea de partea esenţială a lucrurilor. Răsplata orgoliului creator sunt „mângâierile produse de munca pe care o depune omul cu mintea sau cu sufletul“, fiindcă numai artistul poate „reorândui sau recompune realitatea pentru a-i dezvălui latura semnificativă.“ L. Durrell, ontologic, este convins că numai arta poate da o replică unei fixaţii divine: „Pentru noi, artiştii, arta e compromisul fericit pe care-l facem cu tot ceea ce ne-a lovit sau ne-a înfrânt în viaţa de toate zilele. Şi astfel nu mai evităm destinul, aşa cum încearcă s-o facă oamenii de rând, ci îl împletim în potenţialul său real – imaginaţia.“ (Justine, p. 13-14)

Bunul său prieten Henry Miller, dincolo de „cuvintele murdare“ pe care el însuşi le folosea, după citirea primei cărţi, Justine, l-a numit „Maestru al Frazei Heraldice“, exprimându-şi fără reţinere entuziasmul:  „Fascinantă! Şi ce scriitură! Doar tu poţi supune astfel limba engleză.“ (Corespondenţă, p. 197). Apoi în altă scrisoare îi recunoaște devenirea stilistică, fiindcă este o devenire pritocită în cele cinci romane publicate înainte de Cvartet: „Se vede clar cum ai luptat ca să-ţi poţi stăpâni mijloacele, şi nu numai pe ele, ci şi limbajul însuşi, limba engleză, engleza regală.“ (Ibidem, p. 199)

Fără milă, cu bisturiu de chirurg, operează pe unul dintre cele mai mare păcate de care poate fi un creator cuprins, autoadmiraţia: „Cred că artiştii sunt alcătuiţi din vanitate, indolenţă şi amor propriu. Blocarea posibilităţilor provine dintr-o hipertrofiere a egoului, care se revarsă într-unul sau în toate aceste trei fronturi. Te sperii de importanţa imaginară pe care o acorzi creaţiei tale. Narcisism!“, ca apoi să scrie şi o reţetă: „Soluţia mea ar fi să aplici o cataplasmă pe părţile inflamate – spune propriului tău ego să se ducă la dracu’ şi nu face o tragedie din ceea ce ar trebui să fie esenţialmente distracţie, bucurie.“ (Ibidem p. 177) Această formă de hedonism implică esenţialmente şi ludicul: „Ceea ce lipseşte în opera lui – dar această critică se poate aplica tuturor operelor care nu ajung să fie de prim rang – e un simţ al jocului.“ (Ibidem, p. 88)

Într-un interviu, Lawrence Durrell a făcut o declaraţie emoţionantă privind ataşamentul său faţă de poezie. Ar fi preferat să scrie numai versuri, dar faptul că trebuia să-şi câştige existenţa într-un fel, a fost nevoit ca tot efortul său artistic să fie îndreptat spre proză. A publicat câteva culegeri de poezie în care influenţa lui Kavafis este evidentă. Poetul grec din Egipt se constituie într-o figură emblematică în Cvartet. Sunt numeroase trimiterile la el, ca la „bătrânul poet“, iar apelul la opera sa lirică, la fel de frecvent, cu scopul de a susţine unele pasaje narative. Spre exemplu, de la atmosfera dintr-o cameră  părăsită: „Acele lucruri vechi, m-am gândit, citind în sinea mea dintr-o poezie a bătrânului poet, acele lucruri vechi şi triste mai rătăcesc probabil undeva, în lume“, vezi poemul „Soarele de după-amiază“, până la una din descrierile Alexandriei: „Auzind-o cum rosteşte versurile, atingând cu tandreţe fiecare silabă a grecului visător şi ironic, am mai simţit o dată puterea ciudată şi echivocă a oraşului – peisajul lui aluvial, de şes, şi miresmele lui sleite - “. (Ibidem, p. 21) Unul dintre personaje, cuprins la un moment dat de un „sentiment al dezrădăcinării şi al eşecului“, nu ezită să recite ultima strofă din poemul „Oraşul“ al lui Kavafis: „Cuvintele bătrânului poet năvăliră în mintea lui Nessim ca sub apăsarea unei pedale de pian, pentru ca apoi să clocotească reverberându-se în jurul speranţei firave pe care gândul o trezise din somnul ei adânc.“  (Ibidem, p. 215) Frumuseţea unui tânăr trecând pe străzile oraşului mediteranean, iarăşi, îi aduce aminte unui alt personaj de versurile poetului grec: „Vedeam în el personajul din Seleukeia, în jurul căruia şi-a ţesut Kavafis poemul.“ (Clea, p.83) E vorba de poemul „Unul dintre zeii lor“, transpus de L. Durrell în engleză: „Plimbându-mă prin piaţa din Seleukeia/ În ceas de asfinţit, am văzut venind/ Un tânăr; înalt, mlădios, de-o frumuseţe răpitoare,/ Cu-amprenta rară a absolutei inalterabilităţi/ Înscrisă în privire; capul său brun/ Cu plete parfumate, fluturând în vânt/ Atrăgea magnetic privirea trecătorilor.“ Cu sentimentul unei imense pierderi în actul tălmăcirii: „Dar traduse în altă limbă, sună a gol; trebuie să le auzi în greceşte, desprinzându-se uşor, cuvânt după cuvânt …. “ . (Ibidem, p. 278)

Îndrăznim mai jos un vechi act de trădare cu două dintre poemele scriitorului celebrat.

„Je est un autre“, Rimbaud

De toate Cineva ia seamă:

Un bărbat cu-o pălărie neagră, mereu

Îşi ţine chipul ascuns în ceaţă

Şi mă priveşte în timp ce îl privesc şi eu.

La colţ de stradă, undeva în Pesta,

Lângă-o cutie poştală am zărit

Un colţ de pardesiu în vânt, fugar:

O iluminare, ce demult o căutam,

Un nod în gât m-a strâns atunci barbar.

Odată întâlnindu-ne de-a lungul Senei,

O pardosea de stele în mişcare,

Dispăruse când la uşă am ajuns silhui,

Atât a mai rămas pe trotuar:

Un muc de ţigară arzând în urma lui.

Apoi din nou ne-am întâlnit, pe trepte-n jos

Unde valul curge lin ca un miraj:

Trădările ei, pecetluite cu săruturi,

Pe toate le-a trăit: şi-adeseori

Îl aud râzând în camera de-alături.

Mă priveşte-acum, târziu în noapte

Lucrând la un poem, ochii-i sclipesc

De-aceeaşi boală, a lui Nerval, ascuns.

O, fără de rost e, ca-n această casă veche,

Să-ntrebi oglinda, masca sa de nepătruns!

Un portret al Theodorei

Mi-o aduc aminte: avea un pistrui de aur

În pupila unui ochi, o bobiţă aurie. După ani,

Uitând acel trup melodios –

Braţe lungi, degete subţiri –

Îmi vin în minte doar poftele trecătoare

Ce ruinează carnea. Nu tăgăduiesc:

Apariţiile ei erau vesele, urbane,

Dar în spate lor, se auzeau voci răguşite, provinciale,

Descompuse de nesomn.

Întâlnirile acestea erau mai mult întâmplătoare,

Nu cred că erau puse la cale de amanţii

Din oraşul iubirii – un oraş zidit

În numele dragostei. Aşa o văd acum:

Măslinie, cu dinţi albi, într-o rochie de vară

Cu dungi verzi şi albe, şi nelipsita bobiţă

De aur din ochi. Aşa am purtat-o cu mine

Ani şi ani de zile. Ochiul aştepta!

Apoi în alt oraş, în acelaşi aer greu

În mijlocul unei despărţiri, în acelaşi dormitor,

Cu cearşafuri ponosite, aceeaşi oliţă albă sub patul rece de fier.

Lumina unui felinar o destrăma pe Theodora

Ca pe un vechi pulover, gura, ochii fără riduri,

Dezgolindu-i tinereţea să-i pot vedea

Rănile pe care nu le înţelesesem altădată.

Cum aş putea să uit astfel de răni?

Resturi sângerânde ale unui zâmbet de-ndrăgostită,

Împrăştiate ca Osiris peste dunele deşertului?

Abia acum inima mea o recunoaşte, prea târziu,

Printre marii victorioşi,

Învingând furia oraşului, acum o numesc

Campioana iubirii – pe drept aleasă!

Prezentare şi traducere,

Horaţiu Stamatin