(Basmul contesei de Paris)

Era vara în amurg când vacile se-ntorceau de la păscut. O pară mălăiață a căzut în gura lui Nătăfleață, a mâncat-o lacom și a mers la râu să se răcorească. Apa râului era înfrățită cu amurgul. Nătăfleață s-a bălăcit îndelung, la urmă s-a scufundat într-o bulboană și a zâmbit de sub apă. Mai târziu, a-nceput eclipsa de lună: fiecare parte bărbătească s-a urcat într-un șarampoi, fiecare parte femeiască a spart ceva din casă. Cerul era cuprins de un angst de la roșu întunecat spre roșu mai întunecat. Omul a ieșit din râu. Nici că-i păsa de ce se-ntâmpla în jurul lui. A ajuns acasă, a luat scara și s-a urcat în pătul, s-a-ntins pe lucerna proaspăt cosită și a adormit. Umbra de pe lună luase forma voluptoasă a unei pere coapte pe-ndelete.