„De la Petru Cercel la Cosmina Moroșan este o distanță egală cu distanța de la inima mea la inima ta.“ Se spune că inima posedă neuroni: atunci nu mai putem face nici astfel de calcule.
În văile Vaticanului, am întâlnit un om, purta în spate o scândură, pe scândură era închipuită răstignirea cu capul în jos, sub ea era scris un nume, un nom de plume, bănuiesc: Gabriel d’Oracio, fiindcă nu a răspuns la acel nume când l-am strigat, doar s-a aplecat până la pământ în dreptul nostru și astfel am putut vedea, ca printr-o ușă deschisă, un interior cu mulți pereți și evident cu multe uși, iar fiecare ușă avea un geam. Ne-am apropiat de ușa a doua, prima era prea grea și prea întunecată. Am privit prin ochiul ei, am văzut o câmpie arzând precum o auroră boreală. Îmi spui că flăcările acestea, unduirile lor închipuie un peisaj sau poate chiar un mesaj. „Hai să intră!“ Cum am trecut pragul, văile jucăușe s-au retras... .
Ne-ntâmpină o doamnă, poartă o pereche de ochelari, negri ca două nopți de catran, pe măsură ce vorbeam cu ea ochelarii i se însoreau și astfel am ajuns să purtăm o conversație cât de cât pe-nțelesul tuturor, în cele din urmă ne-a mărturisit: „Eu sunt din Rimini și am terminat de împletit puloverul. Veniți de-l luați!“ I-am mulțumit foarte politicos și ne-am grăbit înapoi spre ieșire fiindcă evenimentele boreale se-ntâmplă o singură dată în același loc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu