***

   Într-o zi, pe la chindie, Iisus auzi un cocoș cântând anapoda, așa că s-a dus mai devreme la culcare. În cameră nu era femeia lui, în pat nu era perna lui, în cotruță nu era motanul, fetele nu erau în bucătărie, paharul cu mir, spart, doar masa era pregătită: doisprezece căței de usturoi îl priveau timizi dar flămânzi, afară măgărușul păștea panseluțele din stratul de sub fereastră.  

S-a culcat pe marginea patului așa într-o rână și a visat anapoda: mulțimi de oameni fremătau în fața lui capeștii în ieslea mării, mulțimi de oameni vociferau în fața lui în limbi nici de el înțelese, o persoană mult mai mare decât el, mult mai bătrână decât el și cu o barbă mult mai lungă decât a lui, lungă până la polul nord, l-a pus în genunchi la un colț de stradă și i-a cerut să repete: „Ecce homo! Ecce homo!“

        Se trezi în miez de noapte, transpirat și gâfâind ca după un mare efort, luna era la locul ei, stelele, se pare, toate la număr, la capătul umbrei sale, o femeie stătea lipită de pământ. O privește, cu degetul arătător încearcă să scrie un cuvânt pe stratul reavăn de sub fereastră. Aude o voce, cunoscută, venind dinspre umbră: „Lumea asta nu poate fi gândită, ci numai visată.“ Apoiseașterne tăerea și ea rupe cuvântul, îl macină așa precum o moară grâul.