SCRISORILE DE ALTĂDATĂ

Un bun poet din nordul supra-poetic botoșănean se plângea de faptul că în spațiul literar românesc vocația prieteniei între scriitori lipsește cu desăvârșire. E vorba de acea prietenie rodnică, de o viață de om, ale cărei mărturii se adună, în cele din urmă, în volume de corespondență. Dacă, totuși, ea a existat, s-a manifestat în jurul unor șprițuri împănate cu anecdote mai mult sau mai puțin semnificative. Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri nu au primit răspuns din partea poetului, ele sunt confesiuni-analize elaborate îndelung, fiind destinate din start publicării. Lipsește acea corespondență dintre doi scriitori, purtată în numele unui ideal comun cu toate ingredientele ei colaterale. 

În Franța, schimbului epistolar dintre André Gide și Paul Valéry este un bun exemplu a ceea ce ar însemna o prietenie literară ideatică. Doi mari scriitori, vârfurile generației lor, care în ciuda diferențelor profunde, și-au expediat scrisori timp de peste 50 de ani, până la moartea ultimului. Gide recunoaște că a fost „o prietenie fără eșecuri, fără atacuri, fără pauze, în ciuda diferențelor dintre opinii“. Iar la rândul său, Valery spunea încă de la debutul corespondenței, când cei doi nu erau cunoscuți în lumea literară, că: „Între Gide și mine sunt lucruri care nu țin nici de literatură, nici de gustul comun sau de complementaritate, nimic care să arate vreun calcul repetat, ci lucruri care aparțin unei comenzi a vieții, de abilitatea de a-l înțelege pe celălalt, de a te adapta instantaneu, de a  descoperi fericirea.“ Dovadă stau cele peste șase sute de scrisori, expediate între ei. 

În spațiul literar englezesc, ne vom limita numai la corespondența dintre Henry Miller și Lawrence Durrell, care este, la rândul ei, una notorie și de referință (L. Durrell – H. Miller, Corespondență 1935-1980, ed. Univers, 1996, traducere de Cristina Felea). Henry Miller, mai ales prin Tropicul Cancerului, a dezinhibat câteva generații de scriitori: Jack Kerouac, W. Burroughs, Norman Mailer, Philip Roth, Cormac Mac Carthy, Paul Theroux și mulți alții. Erica Jong rezumă în ce a constat această influență: „Când nu-mi găsea puterea și libertatea de a scrie romanul Fear of Flying(Frica de zbor, tradus în românește) am recitit Tropiculși totul s-a declanșat în mine.“ Lawrence Durrell este autorul unei capodopere: Cvartetul din Alexandria. Corespondență lor s-a întins pe o perioadă de 45 de ani, până la moartea lui Henry Miller, în 1980. Totul a început cu o scrisoare a lui Lawrence Durrell, când avea 23 de ani. Într-un veceu din Corfu, Durrell a găsit celebra carte a lui H. Miller, Tropicul cancerului. Publicat prima dată în Franța, în 1934, destinul romanului e o adevărată epopee, se așază în fruntea listei de „cărți blestemate“. După câteva tentative eșuate, abia în 1961, apare și pe tărâm american. A stârnit o maree de condamnări, fiindu-i intentate 60 de procese în 21 de state americane. Verdictul Curții supreme din Pennsylvania susținea că Tropicul Cancerului nu este „o carte. Este o cloacă, o hazna deschisă, o baltă în plină putrefacție, care adună tot ce este putred din molozul depravării umane.“ În cele din urmă, în 1964, Curtea supremă a SUA a declarat cartea ca non-obscenă. Amintim că de același tratament s-a „bucurat“ și romanul Uliseal lui James Joyce, a se vedea exhaustivul, insolitul și monumental studiu al lui Mircea Mihăieș: Ulysses, 732, Romanul romanului. 

 La nici un an de la apariția cărții, tânărul Lawrence Durrell i-a trimis lui Henry Miller o scrisoare din care inundă entuziasmul unui fan către persoana adulată: „M-a șocat ca fiind singura carte a acestui secol scrisă pe măsura omenescului din noi. De la primul până la ultimul cuvânt este un triumf răsunător. Și nu e doar o carte ce-ți dă un ghiont zdravăn în coaste, ci una care fixează pe hârtie sângele și viscerele epocii noastre. N-am mai citit niciodată ceva asemănător. Nici nu mi-am închipuit că cineva ar putea să scrie așa ceva; și curios, citind-o, am recunoscut în ea acel lucru pentru care eram cu toții pregătiți.“ Durrell intuiește forța ei literară și mai ales impactul pe care-l va avea: „Cartea dvs. produce o cotitură spre o viață nouă care și-a regăsit viscerele.“ E conștient că se cam întrece în laude însă „Numai Dumnezeu știe cum încerc să-mi cântăresc cuvintele, dar afurisita asta de carte m-a zguduit ca un cutremur și de-atunci nu-mi regăsesc vechile repere și valori“. Anunță schimbări noi în literatură datorate Tropicului: „Ador să văd zdruncinate canoanele [...] îmi place cum puneți îngrășământ sub capriciile și dulcegăriile contemporanilor dvs. Să ne dea Domnul nouă, tinerilor, curajul de a cultiva flori pe acel sol pentru a putea duce la bun sfârșit ceea ce ați început.“­­­­­ Încheind tranșant: „Salut în Tropicmanualul generației mele. Are măsura omenescului și este printre acele puține cărți care au fost scrise cu viscerele.  Să fiu iertat dacă aceste cuvinte sună prea pretențios, dar ce altceva aș putea spune?“

 La rândul său, H. Miller, în vârstă de 43 de ani, îi răspunde din Paris, impresionat de franchețea, puterea de pătrundere a mai tânărului confrate: „Dragă domnule Durrell, am fost impresionat de scrisoarea dvs. Sunteți primul britanic care mi-a scris ceva inteligent despre cartea mea. De altfel sunteți și primul care îndrăzniți să spuneți lucrurilor pe nume. Apreciez scrisoarea dvs. pentru că e acel gen de scrisoare pe care eu însumi aș fi scris-o dacă n-aș fi fost autorul cărții. Și credeți-mă că nu o spun din pură vanitate sau egocentrism. M-a frapat în special propoziția: <Citind, am recunoscut ceva pentru care eram cu toții pregătiți>. Exact. Lumea este realmente gata pentru ceva diferit, nou, dar am impresia că trebuie un război sau o calamitate colosală pentru ca oamenii să-și dea seama de asta. Scrisoarea dvs. e atât de fină și de inteligentă în entuziasmul ei, încât aș dori să aflu dacă nu cumva și dvs. sunteți scriitor.“  

Astfel am zice că demersurile au fost făcute, întărite de Miller cu: „duhnești de genialitate“, iar Durrell: „Pariez că după lectura cărții dvs., toți scriitorii din Anglia și America se simt prăfuiți. Vorbesc despre aceia care mai au cât de cât conștiință.“Lucrurile încep să se anime, cei doi vor vehicula idei și atitudini asupra artei scrisului, își fac dezvăluiri asupra trecutului lor, asupra necazurile individuale, își trimit unul altuia manuscrisele, cu impresii reciproce, de multe ori fără menajamente. Își prezintă cunoscuții, familia, prietenii, diverși scriitori, opțiunile literare, proiecte literare, reviste, tendințele literare din epocă. Despre suprarealism, Miller îi scrie cu multă înțelegere: „Dar ceea ce este în esență, suprarealismul constituie o constantă a artei, mai ales a literaturii. Swift era un bun suprarealist, și de asemenea, după părerea mea, Lewis Carroll, și chiar Shakespeare, din când în când. Dar Rabelais?“ Durrell autoexilat în Corfu îi cere noutăți: „Ce spune Gertrude Stein despre literatura americană? Mă interesează. Dar îi detest tonul vocii, sună ca tabla înmulțirii. Ai citit atacul lui Lewis împotriva lui Joyce, Pound, Stein și a celorlalți?“ Se fac referiri pertinente la numele grele din epocă sau la cele mai noi: „Mi-au plăcut mai ales poeziile lui Dylan Thomas. El îmi place întotdeauna, fie în proză, fie în poezie, mi se pare un poet autentic“, îi declară H. Miller. La fel și despre Celine, după lectura romanului Moarte pe credit: „Magnific. Feroce. Cred că este încă cel mai bun scriitor în viață. După înfrângerea puterilor Axei, vor fi nevoiți să rezolve și problema lui. Are în el mai multă dinamită decât Hitler. [...]Încearcă să găsești și tu cartea, Larry, îți va da curaj“. Iar mai târziu, înconjurat de o întreagă confrerie pe coasta Pacificului, în anii ’50, stă cu ochii pe noua literatură, pe beat generation,despre romanul Pe drum al lui J. Kerouac vorbește numai de bine: „Eu spun că e bun, foarte bun, neașteptat de bun. Mai ales scriitura. E un poet. Proza lui e poezie. Sau hai să spun că e genul de poezie pe care pot eu să-l recunosc.“ Iar în angry generation,nu vede mai mult decât un realism social și adaugă condescendent: „Dar, uf, ce vid imens al acestei generații de bebeluși care-și plâng de milă.“ După care continuă: „Probabil că eu sunt trop vieux jeu, ca să mai confund proastele maniere cu arta adevărată. Iar această literatură nu mă sensibilizează în nici un fel. Transformă romanul într-o arenă de patinaj. Eu încerc să fac din roman o scară în spirală.“ Știind că e înconjurat în America de o liotă de învățăcei, Durrell îl sfătuiește să se ferească de evanghelismul de tip cowboy și de iubirea pentru toate și toți de pretutindeni: „Fii atent ce faci cu eul tău cu inimă largă. Păstrează ritmul și forța!“ 

Miller rămâne mentorul, declarat mai târziu, al lui Durrell, epistole lui cuprind rânduri de o sinceritate profundă, referitoare la integritatea și demnitatea artistului, la încrederea într-un ideal: „Ascultă Durrell, nu dispera încă. Trebuie să ai curajul să mergi până la capătul operei tale, oricât de amar ar fi. Dacă vei putea face față, și sunt sigur de asta, nu scrie decât ceea ce dorești.“ Întâlnim îndemnuri sentențioase din partea lui: „Dacă, după cum spui, nu poți scrie tot timpul cărți adevărate, e simplu, nu scrie. Nu scrie nimic. Nu te mișca. Ține totul înăuntru. Acumulează. Așteaptă implozia.“ Sfaturi ce țin de bunul simț față de actul scriiturii: „Un om poate cădea foarte jos, se poate frânge, poate înnebuni. Dar niciodată nu are voie ca în mod deliberat să încarneze un euinferior, o fantomă, un substitut. Toată treaba nu e decât o chestiune de responsabilitate și de voință.“ Altele acumulându-se în verdicte aforistice: „Dacă vezi adevărul, nu poți decât să i te supui. Nu există două căi. Întotdeauna e numai o singură cale, dreaptă și îngustă – și grozav de plină de bucurii când pășești direct pe ea.“

După doi ani de corespondență, Durrell îl vizitează pe Miller la Paris, o întâlnire de pomină, ce se soldează și cu tipărirea unei reviste literare. După câteva luni, Miller este ademenit în Corfu, descoperă Grecia, se-mprietenește cu Giorgos Seferis, poet laureat al premiului Nobel, experiență relatată în Colosul din Maroussi.

Își încredințează unul altuia manuscrisele, cărțile publicate, în urma lecturării lor fac observații dintre cele mai practice. Astfel H. Miller îi dă indicații uneori chiar ca pentru un novice: „Cât despre Cartea neagră, tocmai fac corectura exemplarelor dactilografiate înainte de a le distribui. Te sfătuiesc ca atunci când îți vei primi exemplarul, să-l citești cu atenție pentru a reduce vorbăria. După ce l-am parcurs de trei ori, sunt sigur că se poate îmbunătăți prin niște tăieturi. În secvențele principale ai un stil excelent, dar sunt pasaje secundare unde stăruie lungimi inexplicabile – poate datorită faptului că n-ai putut frâna la timp. Citește cu un ochi lucid și rece. Nu vei pierde nimic dacă vei face niște tăieturi.“ Sau remarci ce îl definesc pe propunător: „Pentru a găsi ritmul, ținuta, trebuie oarecum să treci dincolode limbaj – nu crezi? Să fii direct. Uneori vorbești prea mult, explici excesiv. Apropie-te și lovește direct. Țintește plexul solar. Vei fi iertat dacă mai nimerești sub centură – asta pentru că intențiile au fost bune. Dar nu lovi în aer, așa ceva nu se iartă.“ În general, toate țin de laboratorul de creație al unui literat: „oriunde observ că emoția tinde spre slăbiciune și isterie, mă reped și tai orbește, urându-mă din răsputeri.“ Când Durrell i se plânge de lipsa banilor și alte griji, Miller îi răspunde elocvent: „Odihnește-te. Nu fi îngrijorat din pricina literaturii. [....] Cred că a scrie cărți și articole pentru bani este cel mai nociv lucru pentru un scriitor.“ Îl îndeamnă spre o reprezentativitate proprie: „Accentul cade asupra viziunii. Pune-ți la punct viziunea și nu mai ai nimic de făcut. [....] Tot ce este negativ, vicios, rău etc. se datorește unei viziuni sărace, unei slabe înțelegeri. Nu cauți nemurirea pentru că te afli în plină eternitate.“ Nemulțumit de scrierile sale, de evoluția sa, Durrell moșește în minte cartea cea mare: „N-am de gând să mă mai justific pentru rahaturile pe care le-am scris în ultima vreme. [....] Cartea mea cea mare este acolo – n-a dispărut. Ieri am privit înăuntrul meu și ea stătea acolo, fuma o pipă și mă privea. I-am făcut semn și am rugat-o să mai aștepte puțin, a dat din cap aprobatori și a zâmbit precum cineva care ar spune: Fii liniștit, băiete, nu mă grăbesc. Aștept.“Își conturează un credo: „Ceea ce-mi propun să fac, cu foarte mare solemnitate, este să-mi creez propriul meu univers heraldic. Îi pun încet bazele, lent, cu multă grijă și fără un plan conștient, distrug timpul.“  

În 1938, situația politică se deteriora acut în Europa: „Totul depinde de pramatia aia de Hitler!“, îi scrie Miller, după care continuă impetuos: „Doar cinci minute să fi stat cu Hitler și aș fi rezolvat toate blestematele de probleme. Ăștia nu știu cum să trateze cu el. Este capricios – și îngrozitor de serios. Cineva trebuie să-l facă să râdă sau suntem cu toții pierduți!“. Durrell anticipează viitorul imediat: „Cataclismul e gata să izbucnească.“ Își încurajează prietenul mai învârstă: „Curaj, Henry, lasă mica plută a speranței să plutească. Cu cât situația se înrăutățește, cu atât mai atenți vom fi cu fiecare clipă care trece. Un viitor nesigur face ca prezentul să fie mai strălucitor. Gustă fiecare clipă cum aș gusta picături de ulei de măsline, crede-mă. Și dracu’ să-i ia pe nemți! Așa că, fruntea sus: ține steagul în vânt. Știi că te iubim și-ți trimitem unde de afecțiune, în ciuda distanței.“ Este foarte emoționantă grija prietenească arătată: „Sprijină-te pe noi toți: suntem toți aici, cinci sau șase, gata să-ți facem un leagăn din mâinile noastre.“  

Cum războiul era iminent, Miller se reîntoarce în State, după un autoexil de 25 de ani. După un lung periplu, se stabilește la Big Sur, unde ca-ntr-un stup se adună boema californian. Durrell părăsește Corfu, în 1941, și se îndreaptă spre Alexandria, Egipt, unde este angajat la British Council. Se vor revedea abia peste 19 ani. O parte din scrisorile lui Henry Miller se pierd în acei ani tulburi. Ororile războiului îi marchează pe amândoi. L. Durrell îi scria în 1944: „Trăim aici pe marginea craterului, ca să zic așa, privind în hăul acestei suferințe ... simt că nu e încă vremea să ne impunem din nou ca artiști și ca oameni. Tot ceea ce facem este marginal, lipsit de importanță până când va lua sfârșit această sângeroasă farsă.“ 

După război, Durrell este trimis în Argentina pe post de conferențiar pentru British Council, apoi acceptă funcția de atașat de presă pe lângă Ambasada din Belgrad, în 1949, având astfel ocazia să-l întâlnească pe Tito. Despre  evoluția politică din Iugoslavia face cele mai relevante notații: „Mediul diplomatic este total ostracizat de către oamenii care refuză să se întâlnească cu noi și nu îndrăznesc să se arate în compania noastră. În consecință rămân cât se poate de izolați“. Pune un diagnostic exact asupra comunismului, care este „ceva mai groaznic decât ți-ai putea imagina: corupția morală și spirituală sistematică, efectuată prin toate mijloacele existente. [....] Cooperarea docilă a intelectualilor este înfricoșătoare! Sunt plătiți ca să tacă și tac. Moartea s-a instalat în toate – e fantastic! Este realmente o amenințare, o boală a intelectului.“ Descrie la modul dramatic degradarea vieții din țara vecină: „Criza de aici crește și se urâțește în fiecare zi mai mult. Nimeni nu întrevede nici o soluție și, lucru ciudat, oamenii urăsc atât de mult regimul lui Tito, încât rezultatul final nu-i interesează, au devenit complet apatici.  [....] Dar sunt pur și simplu exasperați de acest regim polițienesc. [....] Nu există nicio soluție viabilă pentru noi în termeni de doctrină marxist-leninistă. Ar însemna distrugerea tuturor valorilor pe care le apărăm în calitate de scriitori.“ În 1950, sârbii nu o duceau prea bine: „Nu vreau să-ți descriu suferințele prin care trec sârbii – nu sunt cărbuni, nici un mijloc să te încălzești sau să te îmbraci ca lumea; de la asta fac excepție oficialii comuniști. Iar guvernul scade nebunește nivelul de trai pentru a putea cumpăra echipament de industrie grea care se strică îndată ce ăștia de aici pun mâna pe el“. Cu mare putere de înțelegere exclamă: „Ce balamuc e comunismul ăsta! [....] Europa este o stână plină de socialiști behăitori și prosperi care sunt incapabili să vadă că socialismul pregătește terenul pentru acești fanatici.“    

Două momente importante în viața lor scriitoricească sunt semnificativ reflectate în corespondență. L. Durrell în mai puțin de cinci ani își scrie capodopera, cele patru romane despre Alexandria, iar H. Miller s-a dezlănțuit din nou prin trilogia Crucificarea roz. Aparițiile editoriale sunt comentate cu atenție, cu detalii ce reflectă poziționarea estetică și etică a celor doi. La 33 de ani, Durrell era în Cipru, unde termină de scris Justine, primul roman al Cvartetuluidin Alexandria. După lectură, Miller îi scrie cu mult entuziasm: „Tocmai ți-am primit cartea, Justine, și aproape că am terminat-o dintr-o suflare. Fascinantă! Și ce scriitură! Doar tu poți supune astfel limba engleză. Te trec fiorii. Ce descriere a Alexandriei!“ Iar de Paștele lui 1957, laudele continuă: „Sărbători fericite, o Maestre al Frazei Heraldice! [....] Ce grozav scrii acum! [....] Se vede clar cum ai luptat ca să-ți poți stăpâni mijloacele, și nu numai pe ele, ci și limbajul însuși, limba engleză, limba regală. [...] Ce adjective minunate! Ce simț al imaginii! Scena vânătorii de rațe din Justine– ceva în afara lumii acesteia. [....] Turgheniev ar fi murit fericit dacă ar fi scris ca tine.“ Miller după lectura celui de-al doilea volum, Balthazar,este la fel de încântat: „Ce carte fabuloasă. [...] Nu pot face o critică adevărată. Sunt prea fascinat. Pot doar să spun că cele două scrisori din final mi s-au părut superflue și dau senzația unei căderi.“ În Mountolive vede desăvârșirea stilistică: „Da, eșafodajul, armătura, planul, spune-i cum vrei, este clădit de o mână de maestru. Iar stilul nu e niciodată plat și nu umbrește ideile. Același nivel durrellian – de piatră prețioasă, incandescentă.“ Ultimul volum, Clea,l-a purtat cele mai înalte culmi emoționale: „Am terminat ieri Cleacu sentimentul că am citit un tom imens. Am  ieșit din carte ca după o coridă: epuizat și amețit.“ Are și părți critice, referitor la notele unui personaj îi scrie: „Partea asta – ca interpolare – mi se pare cea mai slabă, deși conține o mulțime de observații profunde despre artă și viață. Dar eu am resimțit acest text ca pe o intervenție chirurgicală făcută în ultima clipă, urmată de cusături în pripă. Umorul nu mi s-a părut prea evident.“ Rezumă întregul Cvartet, sesizând noutatea narativă, cea „a perspective prismatice“, prin descrieri iterative, aceeași problemă dar văzută din unghiuri diferite:„Ceea ce este cu adevărat important pentru tine e să știi că toate patru volumele au aceeași greutate specifică. Întreg cvartetul este marcat de o repetiție (tehnică) ce îmi amintește de secvențele unei coride.“

Nu același entuziasm îl manifestă Durrell după lectura primului roman, Sexus, al trilogiei Crucificarea roz: „Ți-am studiat proza și schimbările pe care le-a suferit. Stilul tău american în comparație cu stilul tău european. Ai câștigat multă forță și elan, dar ai pierdut controlul critic.“ Îi arată și anume unde: „Anumite pasaje mi s-au părut pline de repetiții și platitudini. Ar trebui ajustate puțin. Dar paginile cele mai bune din noul tău stil se ridică prin măreție și forță mult deasupra celor de dinainte“. Și îi recomandă: „Pentru a profita cât mai mult de noile tale mijloace de expresie, mi se pare indispensabil să le încadrezi și să le dai o sclipire de eleganță – asta pentru a evita ca textele tale să semene cu o divagație de tip bergsonian, iar calitățile lor să fie estompate din lipsa contrastului. Astfel adesea este împiedicată formarea cristalelor limpezi ale gândirii.“ Într-o altă epistolă își continuă tirul, cu un aspru rechizitoriu: „Trebuie să recunosc că sunt dezamăgit amarnic, în ciuda faptului că există pasaje extraordinare. Dar trebuie să-ți spun, dragă Henry, că vulgaritatea morală care copleșește cartea este dureroasă din punct de vedere artistic. Aceste mici scene prostești și fără sens, fără nici un fel de raison d’etre,fără umor, doar explozii infantile de obscenitate – ce păcat, mare păcat să vezi cum un mare artist este într-atât de lipsit de discernământ critic încât să nu-și poată controla forțele, să nu-și concentreze întregul său talent în vederea atingerii unui țel.“Dorința de a spune lucrurilor pe nume se detașează de sentimentul prieteniei: „Ai să-mi ierți sinceritatea pentru că știi prea bine că te consider unul dintre cei mai mari artiști  în viață. Dar cartea asta chiar are nevoie să fie revizuită și curățată. Obscenitatea ei este cu adevărat nedemnă de tine. ... Sunt îngrozitor de deprimat că trebuie să fiu impertinent cu un geniu pe care-l admir atât de mult – dar Henry, Henry, Henry ... zece minute de reflecție și cartea ta ar fi fost salvată“. Urmează imediat  o telegramă, ca un ultim mesaj aruncat în mare: „Sexusrușinos de prost îți va distruge complet reputația dacă nu-l retragi, revizuiești.“ Miller îi răspunde cu mult calm: „Astăzi am primit o nouă scrisoare de la tine în legătură cu Sexus... este un adevărat tur de forță. Știu că ai fi mai liniștit dacă aș fi furios pe tine, dar nu reușesc. Râd și clatin din cap uluit, asta-i tot. Firește că îmi este imposibil să am un punct de vedere obiectiv, detașat, față de propria mea operă. ... Este imposibil să-ți judeci propria operă. Poate ai dreptate - poate sunt terminat. Dar nu mă simt astfel, chiar dacă toată lumea ar condamna cartea.“ Miller dezvăluie ca pe o operație pe cord deschis în ce constă esența prozei sale: „Încerc să reproduc în cuvinte un fragment din viața mea care pentru mine are cea mai înaltă semnificație – până la cele mai mici detalii. Nu pentru că aș fi plin de mine însumi! ar trebui să-ți dai seama că doar un om lipsit de egopoate scrie astfel despre sine.“ În dihotomia dintre estetic și adevăr, primează de astă dată adevărul: „Dacă am scris prost, am respectat adevărul. Dacă nu a fost artă, a fost sinceritate. Dacă a fost de prost gust, aceasta aparține vieții însăși, dacă aș fi un infatuat și un egoist, scrisul meu ar fi fost grandios. Am încercat să redau acea sărăcie și acea sterilitate pe care puțini le-au cunoscut ca mine. Mai bine decât să fi fost un nemernic! Dar nu am avut decât propria mea viață pe care s-o înregistrez“. Îl înțelege foarte bine mai tânărul său confrate: „<Sfatul> meu final este că trebuie să te simți liber să-ți îndrepți proiectilele asupra mea cum vrei și în fața cui vrei. Voi înțelege că o faci din dragoste pentru mine. Aș fi un imbecil să cred altceva.“ Durrell îi expediază instant o telegramă, poate totuși îngrijorat de cele afirmate mai înainte: „Cele mai sincere scuze critică nedreaptă nimic din cele spuse nu afectează admirația pentru geniul tău sper ca prietenia noastră să rămână neschimbată.“ După relectura romanului, criticile inițiale par să se mai fi temperat: „Mult Rabelais în textul tău - marele festin și marele erotism merg împreună.“ 

O lungă scrisoare, de nouă pagini, din 4 .11. 1958, a lui H. Miller, pune în discuție binomul: adevăr–libertate. Felul cu este el rezolvat dă întreaga măsură a demersului artistic: „Cheia întregii mele opere urma să fie adevărul adevărat și, așa cum îți dai seama, am constatat că e mai ușor să spun adevărul despre latura urâtă a firii mele, decât despre cea bună. Binele din mine îl cunosc doar după felul în care se reflectă în ochii și în vocile celor cu care vorbesc.... este o chestiune care se poate formula cu cuvintele lui Iisus – adevărul te va elibera.“ Asumarea lui presupune multe riscuri: „Totuși simt că adevărul este legat de violență. Adevărul este sabia fără teacă: taie în plin. Și cu ce luptăm noi, cei care iubim adevărul atât de mult? Cu minciuna lumii. O minciună perpetuă.“ Recunoaște, ăsta e și unul din câștigurile corespondenței, propria sa dimensiune: „Dar problema aceasta a libertății–răzvrătirii, dor de libertate– și chestiunea vizuinii rămân cele două puncte cardinale ale orientării mele.“Și exemplifică: „Cred că nimeni altul nu a avut o viziune mai liberă și mai sănătoasă asupra omului și universului său, decât Walt Whitman.“ Concluzionând cu ceea ce ține, în fond, de specificul condiției umane: „cum omul poate trăi și făptui în această lume având pe deplin sentimentul bucuriei, al sensului, al scopului.“ Durrell nu-și găsește cuvinte și exclamă: „Ce scrisoare extraordinară!“. 

Întreaga corespondență cuprinde pagini unde intimitatea, nonșalanța sincerității, o dezinhibiție benefică în fața tiparelor oportuniste și comode își află locul pentru a fi mărturisite.  Poate de aceea L. Durrell s-a opus de la început ca scrisorile lor să fie date tiparului. A fost nevoie de multe tratative și îndemnuri din partea extrovertitului Henry Miller ca să-și determine prietenul ca ele să devină publice. De altfel Henry Miller a fost un mare epistolar, aceeași corespondență bogată a purtat-o și cu alți scriitori. Scrisorile sale erau publicate în revistele literare din Franța, precum Nouvelle Revue  Française.

Cred că poetul din Botoșani după acest gen de prietenie tânjea. Noile tehnologii de comunicare, înlesnită de computer, au distrus scrisoarea ca gen literar. Ceea ce se vehiculează în spațiul virtual sunt mai degrabă replici, spuse dintr-o răsuflare, sentențioase, ultimative, supuse numeroaselor greșeli de tehnoredactare. Dispariția scrisorii este cauza unei „lamentări“globale, în care încap de toate, lumea toată-i „un sat“,vorba cuiva, ies vecinii la gard și mai schimbă câteva vorbe. Vorbe care până mâine vor fi fost uitate.

Ca un adaos la cele de mai sus, vom zăbovi puțin asupra a două cărți de corespondență, mai aproape de zilele noastre: Paul Auster – J. M. Coetzee, Here and Now, Letters, 2008-2011(Penguin Books, 2013) și Michel Houellebecq – Bernard-Henry Levy, Inamicii publici,(ed. Polirom, 2009). Dacă în schimbul epistolar dintre Miller și Durrell harul prieteniei respiră din toate paginile, nu același lucru se poate spune despre acestea din urmă. Lesne ele pot fi suspectate de o „comandă editorială“. Paul Auster și John M. Coetzee sunt prozatori de referință din circuitul universal. Misivele lor cuprind observații și judecăți inteligente, în schimb stilul lor elegant le fac să sufere de o anumită doză de indiscreție, de lipsă de intimitate, condimentată cu un pic de venin.  Cititorul unei astfel de lecturi e nerăbdător să intre în viața nevăzută a acelor doi, să afle secretele artei lor, relevante pentru o mai bună înțelegere, dar ceea ce au tras cu urechea pare să nu-i satisfacă așteptările. Diverse domenii: economic, politic, financiar sunt mai degrabă refugii pentru subtile  considerații. Astfel, pentru Coetzee „Sportul ne învață mai mult asupra faptului ce înseamnă să pierdem decât să câștigăm, simplu, fiindcă mulți dintre noi nu câștigă. Ceea ce ne învață mai mult decât orice este că nu e nenorocire să pierzi. Pierderea nu e cel mai rău lucru din lume, fiindcă în sport, spre deosebire de război, învinsului nu i se va lua gâtul.“ Mai aproape de îngrijorările personale, se plânge de degradarea statutului de scriitor în societate; în anii ’60 , ’70, scriitorii erau luați drept modele de tânăra generați. Și mai mult, asupra stilului care-și pierde de forța de sugestie. P. Auster îi răspunde: „Da, ai dreptate. Ceva a dispărut acum din ceea ce era odinioară. Nu știu dacă artiștii trebuie acuzați de această pierdere. Poate sunt mulți alți factori implicați. Dar un lucru e sigur, oricâtă prostie ar năvălit pe toate fronturile.“Vine cu un exemplu și sugerează și cauza necazului: „Dacă cineva ar citi scrisorile soldaților din timpul Războiului Civil American, ar descoperi că mulți dintre ei sunt mai învățați, mai articulați, mai sensibili la nuanțele limbajului decât scrisul multora dintre profesorii noștri de astăzi. Școli proaste? Guverne proaste care permit ca acest învățământ să existe. Sau pur și simplu sunt prea multe distracții, prea multe lumini cu neon, prea multe computer, prea multe zgomote?“    

Scrisorile celor doi francezi, Houellebecq și B.H.Lévy, de pe durata a doar șase luni, sunt provocatoare, așa cum se vede și din titlul. Primul parcă ar vrea să stabilească niște parametri pentru ceea ce urmează: „Totul, așa cum se spune, ne desparte – cu excepția unui singur punct, fundamental: suntem, și unul, și altul, doi indivizi destul de demni de dispreț.“ Este conștient că trebuie să se poziționeze diferit: „asupra dvs. a căzut un fel de har, care vă îngăduie să luați în serios toate poveștile (...) despre suflul divin, în vreme ce eu, în aceleași împrejurări, nu voi face decât să clatin din cap“. Sunt eseistice, mulți scriitori sunt luați de martori, Baudelaire e preferatul, „cel care întrunește unanimitatea“, precum și mai recenții: Philip Soller, Kundera, Proguidis, Jean Cohen, Genette, Todorov, Greimas, Aragon, Derrida. Nu e uitat Cioran, mai aproape de capcana paradoxurile în care intră cei doi, dar și cu încrederea lui Lévy că „stabilitatea lumii se datorează cuvintelor“. Ideile lor despre artă, filosofie, politică sunt incitante, roditoare în mintea cititorului. Spre deosebire de poezie, unde cuvintele, înconjurate de un halou radioactiv, „își dobândesc, dintr-o dată, aura și vibrația originală“,romanul e „un gen minor“, afirmă Houellebecq, „înseamnă multă îmbâcseală și sudoare, înseamnă eforturi nebunești pentru ca totul să stea, cât de cât, laolaltă, astfel încât șuruburile să fie strânse [...], orice s-ar spune romanul e o mașinărie.“ În ceea ce-l privește: „nu am pic de talent de povestitor“, dar se salvează prin: „Singura mea vocație în privința romanului este crearea de personaje“. În cele din urmă, forța unui prozator vine de la lumea pe care o pune în mișcare: „Acesta e motivul pentru care romancierul poate să stârnească neliniște; pentru că are această putere, de obicei hărăzită lui Dumnezeu, de a da viață“. Nu se menajează de fel unul pe altul: „fără filosofeme suspendate în aer! fără enunțuri filosofice desprinse din pagina de origine“, îi reproșează Houellebecq prietenului său când acesta apelează la citate. Și adaugă ironic: „Lucru inadmisibil pentru un filosof“.Sunt pagini menite pentru a scandaliza publicul cititor, perspective au rebours, un arsenal întreg pentru a ruina prejudicii. Nu pot fi urmărite cronologic. Oriunde ai deschide această carte, ți se oferă spectacolul unei verve viscerale, uneori, cu expuneri exhaustive: nimic din ce se-ntâmplă în spațiul cultural, mediatic, nu-mi este străin. Un Waterloo provocat de idiosincraziile a doi intelectuali aflându-se în centrul scenei unei lumi cu „prea multele zgomote“, dar ce zgomote, unde furia proprie este asimilată izbăvirii!