***

            Cu o săptămână înainte de a da ortul popii, sfântului Nostru îi crescuseră niște țâțe mari lăptoase. Nimeni nu și-a dat seama fiindcă luna strălucea buimacă, iar ziua îl țineam ascuns sub un pietroi.

            În a șaptea zi, într-o joi cu arșiță, ne-am dus la pietroi, l-am mângâiat pe creștet și i-am spus: „Stai într-o parte.“ În locul sfântului am găsit un cărăbuș cu elitrele verzulii ca aurul sălbatic. Ne-am suflecat sufletul adânc, am luat cărăbușul și am plecat în lume.