Asupra unui poem al lui Gellu Naum

„Athanor“, Caietele Fundaţiei „Gellu Naum“, nr. 3, 2013, p. 20-21,  recuperează un poem în proză al lui Gellu Naum intitulat Manuscrisul popii din Măhaciu, trimis împreună cu o scrisoare poetului Sebastian Reichmann. Cu eleganţa specifică unui suprarealist, Gellu Naum menţionează că textul este o „transcriere modificată pe alocuri cu acordul postum al autorului“. Dedicaţia: „d-lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi domnişoarei Iulia“ este un indiciu al sursei de inspiraţie şi implicit un omagiu adus marelui lingvist.  

Poemul a fost scris în noiembrie 1985, la Spitalul Fundeni, după cum este menţionat la sfârşitul lui, unde Gellu Naum a fost internat la momentul respectiv, la salonul de urgenţe al secţiei de cardiaci. E foarte posibil ca în timpul şederii pe patul de suferinţă, să fi avut cărţi cu el spre lectură, printre care şi Cuvente den bătrâni, tomul II, publicat de Bogdan Petriceicu Hasdeu.[1] Opul conţine „Texturi măhăcene“, precum şi bogomilice, „scrise mai toate cu mâna sa“ de către preotul Grigorie din Măhaciu, un apendice şi evident observaţiile comparativ filologice de rigoare. Măhaciu este un sat în Transilvania cu o atestare documentare încă din 1291. Între 1580 şi 1619, preotul Grigorie a pus pe hârtie Legenda Duminicei, Legenda sfintei Vineri, Legenda lui Avram, predici, literatură bogomilică, Călătoria Maicei Domnului în iad, Cugetări în ora morţii. Excursul nostru se opreşte asupra  Rugăciunei Sfântului Sisin contra afuristului drac, de la pagina 217. Poetul Gellu Naum a citit acest text ca mai apoi să iasă de sub pana sa poemul amintit mai sus.

Exorcizarea „a fost totdeauna o specialitate favorită a preutului creştin“ şi mai ales pentru „popii noştri de peste Carpaţi“, spune Hasdeu. Apoi îl aminteşte pe Tertullian cum „îi mustră pe păgâni de a nu cunoaşte acest meşteşug; constată că ei aleargă la exorcistul creştin, de câte ori vine dracului gustul să se lege de dânşii; şi-i ameninţă că creştinii cei persecutaţi lesne şi-ar putea răzbuna, dacă ar lăsa pe persecutori în stăpânirea satanei.“  Dintr-o scrisoare de la „venerabilul meu amic d. G. Bariţ“, Hasdeu extrage câteva fapte legate de scoaterea dracilor, „foarte instructive sub raportul sociologic, despre această necontestată autoritate a popei ardelean asupra dracului.“

Iniţial rugăciunile aveau drept scop de a goni „anume pe dracul cel mai periculos din România, cel mai distrugător: f r i g u r i l e.“ Hasdeu în Zâna Filma. Goţii şi gepizii în Dacia,1877, s-a ocupat de acest mit, afirmând că „în epoca gepizilor, considerau febra ca cea mai teribilă «drăcoaică» pe care de atunci şi până astăzi ei o personifică cu groază sub numele gotic de Filma.“ În continuare îl citează şi pe Dimitrie Cantemir care spune că în credinţa moldovenilor „dracul locuieşte în bălţi“, cunoscut ca dracul în vale. Dunărea producea astfel de momente critice asupra sănătăţii locuitorilor de pe ambele maluri. Aşadar marele reformator Bogomil a considerat de datoria sa de a face o rugăciune contra acestui puternic demon. Desigur, textul a suferit numeroase modificări şi a ajuns la români respectând particularităţi uşor recogniscibile, întâlnite şi în manuscrisul preotului din Măhaciu. În acea vreme, oamenii se luptau cu „dracul din ape“, de a alunga „miazmele palustre, nesecata sorginte a frigurilor ... izvor al tuturor boalelor din România.“ Se cunoşteau „vreo douăzeci de varietăţi febrile, demonizate sub fel de fel de numi, care de care mai fantastice.“ Într-un descântec bogomilic, întâlnim douăsprezece muieri pletoase, fetele împăratului Irod, unele numite după afecţiunile corporale pe care le produceau: Tremurice, Focoasa, Gheţoasa, Apăsătoarea etc.

Rugăciunea sfântului Sisin contra afurisitului drac din manuscrisul preotului Grigorie din Măhaciu a rezistat de-a lungul timpului în mentalul bisericesc: „De la acea veche redacţiune din secolul XVI trebui să facem acum o săritură, peste trei veacuri, până la redacţiune de tot nouă, care – cam între anii 1860-70 – s-a tipărit pentru prima oară în Iaşi, şi apoi – de la 1870 încoace – s-a reprodus în Bucureşti mai de multe ori de către tipograful Teodor Mihăescu.“ Aşadar  Hasdeu publică în Cuvente, şi „ultima ediţiune bucureşteană, 1878, sub titlul: Minunile Sfântului Sisoe“, cu observaţia că „apocriful recâştigă deodată vechea-i popularitate, reînnoindu-se în limbă sub raportul formei, şi adaptându-se – în privinţa fondului – la situaţiunea momentului.“ Hasdeu face cu acribia unui savant o prezentare a sfântului, din care reţinem pe scurt că sf. Sisoe, sărbătorit pe 6 iul., iniţial se numea Sisin(ie) în prototipul bogomilic, şi de la un pusnic, petrecându-şi viaţa pe un stâlp, a ajuns „un voinic, un armaş“ în redactarea românească. Dăm textul preotului Grigorie, spre bucuria lecturii şi a savurării limbii vechi.

Carele voinicŭ fu ca sveti Sisinŭ, ce multe oşti birui? întăiu siriĭanii, ai doii turcii, ai treii tătarăi. E deca-ş fepse rugă, întoarsese sveti Sisinŭ de răsărit la Raviĭa; şi vine cătrâ elu îngerul Domnului în vis şi dzise lui: Du-te, Sisine, cătrâ soru-ta Melintie, că ş-au născut cinci coconi, şi ĭ-au luatŭ draculŭ, şi alu şasele va se i-lŭ ĭa, să nu faci vănat aceluĭa drac; că pentru tine goneşte Dumnul pre acela dracŭ. Melintia, sora lui, născu de fâcu stlăpu de marmure, şi-l ferecâ cu piroane de fieru, şi coperit cu plumbu, şi luo doo fete să-i slujeascâ cu hrană întru anŭ. Şi mersĭa sveti Sisin cătră stlăpu, şi zise: soro Melintie, deşăchide-mi stlăpul să întru. Ĭa zise: nu cutez să-ţi deşchiz, că mâ temu de dracul înşelătoriul. El zise: soro Melintie, deşchide-mi stlăpul  să întru, câ afarâ mare frigu ĭaste şi mare vihor; n-am capul unde-mi  închina; eu sintu vănâtorul aceluĭa drac; pentru mene goneşte Domnulŭ pre acela drac. Atunce ĭa deschise lui stlăpul. Şi întrâ dracul pituliş ca o grăunţe de meĭu suptu copita calului lu Sisin, şi răpi coconul, şi fugi cătră Mare. Ĭa dzise: o, fratele meu! cum ţi dziş, aşa fu. Atunce sveti Sisin încâlecă pre calul lui şi alergă pre urma aceluĭa drac. Calul lui văpăi dihniĭa; şi ave în mănâ o suliţă de focu. Şi-l goni pre la o salce, şi dzise: lemnul lu Dumnedzeu salce! vădzuş dracul fugindu şi uîn cocon ducându? Şi salce-l fusesĭa vădzut, şi dzise: nu l-am vădzut.  Şi dzise sveti Sisin: să înflureşti, iară poame să nu faci. Ĭarăşi curse, şi vădzu altŭ lemnu, rugŭ; şi zise sveti Sisinŭ: lemnul lu Dumnezeu rugule! vădzuş dracul fugindu şi uîn cocon ducându? Şi rugul fusesĭa vădzut, şi dzise: nu l-am vădzut. Şi dzise lui: să fii blâstemat! unde-ţi e rădâcina ta, acole să-ţi fie vrăhul tău! cine va trece pre lăngâ tine, tu să-i împeadeci, ĭară ei să te blasteme. Şi mai alergă, şi vădzu uîn maslinŭ stându lângă Mare, şi dzise sveti Sisin: lemnul lu Dumnedzeu maslinu! vădzuşi dracul fugindu şi u cocon ducându? Şi dzise maslinul: vădzuĭu-l în Mare afunădăndu-se. Şi dzise sveti Sisin: să fii blagoslovitu şi osvetit, lemnul lu Dumnezeu maslinŭ! şi să fii la toate beserecile de luminâ, şi oamenilor de spasenie. Aşa fu. Şi vine la Mare şi-şŭ aruncă undiţa lui în Mare, şi scoase dracul la uscat, şi începu a-l bate cu 82 de buzdugane de fieru; şi grăi lui: dă-mi 6 feciori ai surori-me Melintiei. Şi dzise dracul: n-am ce-ţi da, că l-am măncat. Şi-i dzise lui Sisinŭ: boreşte-i, proclete drace! Draculŭ dzise: boraşte-ţi şi tu laptele măni-ta în palmâ, cela ce-i suptu în tinereţele. Atunce sveti Sisin elu-şi fece rugâ cătră Dumnedzeu, şi bori laptele măni-sa în palmă. Atunce şi dracul bori 6 feciori ai Melintiei. Şi-i dzise lui, Sisin: viu Dumnedzeu, Domnul nostru  a cerĭului şi alŭ pămăntului! n-am a te lăsa, drace, pănâ nu te veri giura. Şi începu dracul a se giura: să mă parde de tăria înfricatului scaunŭ ĭuo ruga aceasta grâi-se-va şi numele tău pomeni-se-va, acole dracul să nu-l acopere. Viu Dumnezeu, Domnul nostru al cerĭului şi al pămăntului! N-am a te lăsa, drace, să nu te veri giura. Şi începu dracul  cu lacrâmi a sâ giura: să mă parde de tăria înfriicatului şi de braţele înalte, şi cinstitul veşământul ce acopere cinstitul capul lui, şi de tăriaâ celor 40 de popi celora ce ţinŭ înaltul Ierusalimului şi rugâ fac şi dzua şi noapte, ĭuo ruga aceasta grăi-să-va şi numele tău pomeni-se-va. Svântul acela nu socoti pre dracul, nice-l amănâ, cătrâ casa lu Dumnezeu, acieşi-l tremese elu suptu întunerec; ĭară cicĭa slăvim numele Tatălui, Svăntulăi Duhŭ şi acmu şi purure şi în vecii vecului adevărat, amin.

Gellu Naum, cu un tată aromân şi poet, mort în luptele de la Mărăşeşti, a citit această rugăciune, şi nu pentru prima oară. Era într-o stare fizică foarte dificilă şi emoţionantă pentru cititor: „Ameţit de «tranchilizante», aveam mâna stângă prinsă în perfuzie şi citeam (?) cu cartea pusă pe genunchi, cu ochii pe jumătate închişi.“ În această semitrezie, poetul mărturiseşte dubla intenţie a demersului său: „Atunci am simţit necesitatea imperioasă de a transforma acel text (de fapt, un exorcism) într-un poem cu putere de autoexorcizare, pe de o parte, şi menit  s-o salveze din ghearele Diavolului pe domnişoara Iulia, pe de altă parte. Cum poţi salva de la moarte o moartă nu-mi dau seama, dar eu asta făceam ...“. Orice imbold pe care îl oferă realitatea, fie ea şi culturală ca în acest caz, poate să fie un mise en abime, o sclipire („shining“) pentru viitoarea operă. Mai mult, critica literară a văzut o anumită apetență a poetului pentru insolit şi integrarea lui în viaţa sa cotidiană. Nicolae Manolescu afirmă că: „este singurul pentru care suprarealismul nu este un model (literar) de urmat, ci un mod de a fi.“[2] Iar Răzvan Voncu merge mai departe când spune că: „Marea lecţie a vieţii şi operei lui Gellu Naum este aceea că poezia nu se află dincolo de lume, ci dincoace. Suprarealismul nu înseamnă «depăşirea realităţii», ci revenirea la această suprarealitate a poeziei, de care omul s-a îndepărtat prin socializare, prin vulgaritate, prin îmburghezire.“[3] În schimb, Andrei Oişteanu, deşi crede şi el că „poezia e, mai întâi de toate, un mod de viaţă“, susține chiar că poetul nu era străin de practici oculte: „Toată opera poetului şi întreaga sa filosofie de viaţă s-au bazat pe gestionarea unor tehnici parapshihologice insolite, înnăscute sau dobândite, şi unele şi altele îndelung exersate (percepţia extrasenzorială, cunoaşterea onirică, dicteul automat, detectarea misterului poetic, mediumnitatea, spiritismul, telepatia, sinestezia, hiperstezia, audiţia colorată etc.“.[4] Această avalanşă de tehnici ne trimite cu gândul la Swedenborg, dacă nu la William Burroughs, spre exemplu, dar toate sunt pandative de cele mai multe ori de ordin speculativ. Însuşi poetul ne îndeamnă la calm: „Dar să lăsăm tâmpeniile, să fim rezonabili.“[5]

Cei familiarizaţi cu pictura lui Salvador Dali au în minte ceasurile care se topesc din tabloul intitulat Persistenţa memoriei. Dali a pus totul pe seama unei bucăţi de brânză. După ce pictase fundalul cu plaja stâncoasă de la Port Lligat, încă nu avea nimic în minte cu ce va umple prim planul pânzei. Într-o seară, Gala împreună cu nişte prieteni au mers la cinema, Dali a rămas acasă să lucreze la tablou. Mâncase câteva bucăţele de brânză Camembert care între timp devenise moale şi lipicioasă. Întorcându-se în faţa şevaletului, brânza topită încă îi stăruia în minte, continua să-l bântuie. Tocmai când se pregătea de culcare, o imagine i-a venit. A văzut în brânza topită imaginea ceasurile fluide. A pus mâna pe pensulă şi s-a apucat de lucru. Când Gala şi prietenii s-au întors acasă, Dali terminase tabloul, adâugându-i patru ceasuri, trei dintre ele curgând peste alte obiecte din tablou: peste un copac desfrunzit, peste marginea unei cutii de lemn şi peste o formă ca o vezică roz, al patrulea, un ceas de buzunar, este invadat de furnici, o imagine frecventă în arta lui Dali. De unde a venit această imagine în mintea lui Salvador Dali? A fost brânza. Pictorul a mărturisit cum a ajuns să picteze ceasurile curgătoare: „Credeţi-mă, celebrele ceasuri moi ale lui Salvador Dali nu sunt altceva decât o brânză Camembert critică paranoic, moale, extravagantă şi singuratică, a timpului şi spaţiului.“ Creând una dintre capodoperele artei suprarealiste, „Salvador Dali a dat credit forţei unei bucăţi de brânză.“[6] Nu dă vina pe nişte narcotice dătătoare de agonii psihedelice care l-ar fi dus spre imaginea respectivă. E vorba şi de o acumulare culturală. Când Dali pictează ceasurile, în literatură, Proust, Joyce, Faulkner, Virginia Wolf, în filosofie, H. Bergson, în psihanaliză, S. Freud, se produsese deja o revoluţie asupra conceptului de timp. A avut loc dislocarea cronologică a firului narativ, cu ajutorul unor mecanisme ca „stream of consciousness“ sau „flash back“, vorbindu-se despre curgerea timpului supus trăirilor psihice. Şi nu este singura mărturisire, mai este cea referitoare la tabloul: Vis cauzat de zborul unei albine în jurul unei rodii cu o secundă înainte de a se trezi,  când imaginea cu cei doi tigri din tablou i-a venit lui Dali de la un afiş de circ.

Deasemenea şi Simona Popescu susţine această asumare a realităţii în lirica sa: „Poezia lui Gellu Naum e biografică. O spun în cunoştinţă de cauză, recunosc faptele, situaţiile, chiar şi acolo unde textul se «obscurizează.»“[7]

            Reproducem poemul în proză al lui Gellu Naum.

       

Când soră-mea Melintia născu cei cinci coconi-studenţi i-a luat Dracul şi i-a mâncat pe toţi

Şi ea născu o fetiţă făcându-i stâlp de marmură ferecat cu piroane de fier şi acoperit cu plumb pe amândouă feţele ca nimeni să nu i-o fure

atunci am mers la stâlp şi i-am zis „soră Melintie deschide să intru

că afară e frig şi vifor iar eu sunt fratele tău vânătorul care îl goneşte pe cel ce ţi-a furat coconii“

ea a deschis şi am intrat în stâlp odată cu Diavolul ascuns ca grăunţă de mei sub copita calului meu

şi el a furat copila şi a fugit cu ea spre mare iar soră-mea Melintia a zis

„o fratele meu să fii blestemat

şi unde îţi stă rădăcina acolo să-ţi stea vârful

şi tu să înfloreşti dar rod să nu dai

şi cine  va trece pe lângă tine tu să-l împiedici şi el să te blesteme“

atunci încălecând pe calul meu gonii pe urmele Diavolului prin umbra plopilor şi a măslinilor până la mare

şi-mi aruncai în mare undiţa şi-am scos Diavolul la uscat şi-am început a-l bate şi i-am spus

„dă-mi înapoi copiii soră-mii Melintia“

iar el a spus „n-am ce-ţi da că i-am mâncat“

atunci i-am zis „borăşte-i“

iar el a zis „borăşte tu mai întâi în palmele mele tot laptele pe care l-ai supt în tinereţe de la mâni-ta iar eu am să-l duc Melintiei cu pruncii în el“

şi-am borât în palmele lui dulcele lapte al mamei mele cu toţi cei cinci coconi

iar printre ei gingaşul bust de lebădă al Iuliei făcut din piele şi din oase albe şi uscate şi gol pe dinăuntru

se arăta plutind pe laptele înlăcrimat de soră-mea Melintia

Un artist cu o mare putere de transfigurare găseşte în realitatea cea de toate zilele specificitatea sa. În spatele acestui paravan mitico-legendar al creaţiei a cărui parafernalie este alcătuită din: psihedilic, alchimie, vis, narcotice, alcool, sex etc., stă realitatea. Că vine poetul şi-i suceşte gâtul „cum storci o rufă“, c’est un autre chose. Cu alte cuvinte și Gellu Naum „a dat credit“ realităţii, iar mecanismul creaţiei este rezumat de el însuși: „De fapt, nu mă interesa nici să-nţeleg, nici să explic. Ştiam fără să ştiu, printr-o logică a stărilor greu de exprimat şi greu de înţeles pentru cei aflaţi în afara ei.“[8]

La o scurtă privire comparativă constatăm că în această „transcriere modificată“, Gellu Naum a reţinut esenţialul din rugăciune, a eliminat toate convorbirile sfântului cu arborii, relatarea este la persoana întâia, naratorul asumându-şi rolul sfântului. Cu umor său discret, Gellu Naum spune despre cei cinci coconi luaţi de necuratul că sunt studenţi; or fi fost în spital, făcându-şi practica şi în acest fel i-ar fi încondeiat pentru ceva necazuri făcute bolnavului.

În final, poemul îşi schimbă discursul. Prin întorsătura pe care o ia  faţă de textul original, capătă particularitatea poetică suprarealistă. În scrisoarea amintită către prietenul parizian, Gellu Naum însuşi dezvăluie modificările operate: „În textul meu [...], am introdus-o pe domnişoara Iulia mâncată de diavol sub forma Morţii şi printr-un proces firesc, dar greu de explicat, m-am transpus în rolul vânătorului de diavoli Sisin, încercând pe de o parte salvarea post mortem a domnişoarei Iulia, iar pe de altă parte luptând, de pe un pat de spital, pentru propria mea viaţă.“ Condiţia fizică a poetului era una foarte precară, de sacrificiu: „Îţi poţi închipui că eram serios traumatizat: pentru prima oară într-un spital, pentru prima oară simţindu-mi toracele ca pe o cutie uscată şi vidă, pentru prima oară simţindu-mi inima ca pe ceva extrem de fragil, străină de mine şi gata oricând să explodeze.“ Metamorfoza de la acest moment de cumpănă în imaginea htonică a Iuliei este explicată, ca şi în cazul lui Dali, chiar de poet: „Iar toracele meu vid devine aici gingaşul bust de lebădă al Iuliei, făcut din oase albe şi uscate [s.n.] şi plutind pe laptele mamei mele înlăcrimat de lacrămile Melintiei“.

 Capodoperele, mai ales cele suprarealiste, dacă par realizate prin metode nu tocmai ortodoxe, e treaba criticilor şi a biografilor, cu păreri de multe ori cu iz de tabloid. În scrisoarea către Hasdeu, Gheorghe Bariţiu relatează şi un caz amuzant. Un alt preot de peste munți care scosese draci din mai mulţi saşi este pârât înalţilor ierarhi de preotul săsesc şi cazul este înaintat Dietei din Sibiu, „pe la 1837“. Episcopul îl muştruluieşte pe preot şi-i cere să dea în scris că nu va mai cuteza să umble cu astfel de practici. Preotul se supune şi jură că „de ar şti el că au intrat o mie de draci în saşi, nu va mai scoate nici unul din ei.“ Episcopul trimite declaraţia Dietei care după citirea ei în consiliu, compus din 12 membri, „A fost un râs cu hohote şi guvernul avu atâta minte [s.n.] ca să pună declaraţiunea ad acta.“ Dar lumea, chiar și cea bună, a continuat în disperare să caute lecuire la „această necontestată autoritate a popei ardelean“. E relatat cazul unui avocat maghiar care a plătit liturghie de astă dată parohului greco-catolic să-i vindece fetele grav bolnave după ce fusese cu ele la medicii din Viena, drept rezultat: „Ambele domnişoare s-au vindecat perfect; una e deja măritată, cealaltă e voinică ca un grenadir.“

După lupta cu fetele lui Irod, care-i apăsau pieptul, cu credinţa că va scoate „drăcoaica“ din el dacă va rescrie un exorcism din 1583, nu ştim dacă Gellu Naum arăta ca un grenadir la ieşirea din spital, dar pornind de la o „textură“ bogomilică, a scris acest „pohem“ suprarealist, ambiguu, cu multe posibilități de interpretare şi de o frumoasă năzdrăvănie.

Horațiu Stamatin

 

---

[1] . Toate informaţiile puse în ghilimele sunt luate din: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Cuvente din bătrâni, tomul II, Cărţile poporane ale  românilor, în secolul XVI în legătură cu literatura poporană cea nescrisă studiu de filologie comparată, de B. Petriceicu Hasdeu, Ediţie îngrijită şi note de G. Mihăilă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984.

[2] . Nicolae Manolescu, Singurul nostru suprarealist veritabil,  „România literară“, nr. 31, 2015.

[3]. Răzvan Voncu, Glose la posteritatea lui Gellu Naum,  „România literară“, nr. 31, 2015.

[4] . Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie,  religie şi literatură, Editura Polirom, Iaşi,  2010, p. 138.

[5] . Simona Popescu, O pasăre, o vrabie, o rândunică de plumb, în „România literară“, nr. 40, 2001.

[6] . Conroy Maddox, Salvador Dali: Eccentric and Genius, Cologne, West Germany, Benedikt Tschen Verlag GmbHco., 1990, 25, apud Tim MacNeese, Salvador Dali, 2005, Chelsea House, U.S.A., p. 587.

[7] . Simona Popescu, „Athanor“, nr. 3, 2013, p.  143.

[8] . Simona Popescu,  O pasăre, o vrabie, o rândunică de plumb, în „România literară“, nr. 40, 2001.