Verbul a vedea în poezia eminesciană

Motto

„Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde ochiul,
pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza
în orbită un zeu
şi el va sta acolo, împietrit, iar noi
ne vom mişca sufletele slăvindu-l… “

Nichita Stănescu

Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, 1968, sub coordonarea lui Tudor Vianu, Lexicul artistic eminescian în lumină statistică, 1974, al Luizei Seche, apoi Dicţionarul limbajului poetic eminescian - Concordanţele poeziilor antume, sub îndrumarea lui D. Irimia, 2002, urmat de un al Dicţionar, dar al poeziilor postume, 2006, şi mai departe, cum era de aşteptat, eminentul lingvist ieşean a depăşit stadiul de contabilizare statistică a vocabularului eminescian şi a ordonat lexicul într-un dicţionar de Semne şi sensuri, primul volum cuprinzând câmpul semantic al artelor, iar al doilea volum pe cel al elementelor primordiale, precum şi Dicţionarul Luceafărului eminescian, de Rodica Marian şi Felicia Şerban, 2007, toate sunt întemeietoare de statornicie ontologică.

 

În celebra sa carte Poetica matematică, Solomon Marcus se opreşte asupra celor mai folosite cuvinte în opera lui Eminescu. Ele sunt: el, ea, şi, de, în, un, o , fi, cu, avea, se, pe, să, eu, tu, al, a, ce, nu, din, la, ca, vrea, că, care, mai când, meu, mea. La o scurtă ochire, renumitul matematician descoperă un echilibru între masculin şi feminin în poezia poetului. Ceea ce îl determină să afirme că „avem de-a face cu un androginism predominând foarte uşor principiul masculin: el, urmat imediat de  ea, a fi, urmat de  a avea, eu, urmat de tu, al, urmat de a,  chiar şi în cazul prepoziţiei din urmată de la este grăitoare. Care este înaintea lui când, mai întâi o identificare sau o apoziţionare şi apoi fixare temporală“.[1] La fel şi cu pronumele (sau adjectivul) posesiv. Un androginism, întruchipând unitatea perfectă a fiinţei umane, prin reprezentarea masculinului şi femininului în egală măsură, în care vechiul principiu chinezesc al lui yang (masculinul asociat cu cerul, căldura, lumina) şi yin (femininul asociat cu pământul, natura, luna) lucrează împreună pentru armonia universală. Fiecare fiinţă umană conţine în structura sa comportamentală, determinată de structura morfologică, cele două principii. La fiecare dintre noi, indiferent de sex, poate să prevaleze unul dintre cele două principii. După observaţia lui Solomon Marcus, „ca predominând foarte uşor“ latura masculină, am putea spune, cel puţin la acest nivel al logosului, că Eminescu se apropia de un echilibru perfect al reprezentării cerului, solarului, pământului, naturii, teluricului. Fapt cel puţin relevant în segmentul din opera sa artistică avut în vedere de Luiza Seche, adică antumele, zece postume şi patru proze. Dar nu mai puţin relevant este şi faptul că din totalul de 2.552 (51.20%) substantive atestate doar 432 (8,60%) sunt masculine pe când cele feminine deţin întâietate cu 1.394 atestări (27,95%), restul fiind neutre. Iar după Dicţionarul Irimia şi colaboratorii, primul loc este ocupat de elementul primordial apa (marea), înaintea focului. Apa fiind tot din categoria femininului, „the cradle of the world“, matricea lumii:  „Dintre cele patru elemente care constituie, în interpretarea lui Gaston Bachelard, tetravalenţa materiei, reprezentând «hormonii imaginaţiei poetice », imaginarul poetic eminescian pare a fi guvernat de elementul apă, nu numai că e bogat reprezentat, ci şi pentru că imaginile poetice şi simbolurile create pe baza acestui element depăşesc cu mult dimensiunile unei poetici a apei, înspre amplitudinea unei ontologii poetice.“[2]

La fel, beneficiind tot de statistica Luizei Seche, George Pruteanu se opreşte la primele 22 de cuvinte purtătoare de sens, folosite cel mai des de Eminescu, şi ajunge la o concluzie relevantă privind, nici mai mult nici mai puţin, filosofia poetului. În ordinea frecvenţei, George Pruteanu spune că „primele cinci cuvinte structurează imaginea viziunii schopenhaueriene a poetului: a vrea, a vedea, ochi, lume, a putea: aceste cinci cuvinte parcă se pregătesc să se închege în titlul lucrării fundamentale a lui Schopenhauer: Lumea ca voinţă şi reprezentare: «lumea» - lume, «ca voinţă» - a vrea, a putea, «şi reprezentare» - ochi, a vedea“.[3] La numărarea verbul a vrea s-a luat în calcul şi folosirea lui ca auxiliar, în lexiconul Luizei Seche, din cele 497 de 383 de ori e folosit ca verb ajutător. Astfel aserţiunea de mai sus parcă nu se mai susţine. În continuare, frecvenţa prioritară a verbul a zice „este firească la un poet taumaturg, vrăjitor, care creează lumi din cuvinte.“[4] Verbul a părea este la rândul său legat de „idealismul de tip kantian al poetului şi despre relativismul său romantic: nimic nu este sigur, ci doar părere, aparenţă e totul“,[5] dar şi opţiunea deliberată, după o prealabilă judecată: „Fac astfel cum mie-mi pare“.

S-ar părea că citim în stele, care prin fixitatea lor celestă vorbesc atât de sigur  despre destinul nostru (sic). Speculaţia se poate extinde în funcţie de imaginaţia noastră şi, mai rău, în funcţie de intenţionalitatea noastră. Interesantă ar fi o statistică cronologică a lexicului, sau cu alte cuvinte cum evoluează lexicul eminescian de-a lungul timpului. În ce măsură unele cuvinte rezistă sau altele dispar şi care sunt cele care le iau locul. Când am cercetat uzanţa culorilor de către Eminescu am observat că frecvenţa lor e tot mai rar în perioada târzie de creaţie.

Şi totuşi câteva pentade după felul cum se aşază vocabularul eminescian sunt ispititoare. Cuvintele se pot ordona într-o pentadă numai dacă au o pornire delimitată, ascensiune, un climax, o coborâre, o rezolvare în final. La nivel de pentadă verbală avem următoarele verbe care se succed în ordinea frecvenţei lor, după L. Seche ele sunt următoarele: a vedea, a putea, a zice, a părea şi a trece.

Statistic, în acest caz, începutul este făcut de verbul a vedea, de care ne vom ocupa în aceste rânduri. Deşi a vrea este pe primul loc, de rangul 20 (poziţia în clasamentul unităţilor lexicale), dar fiind întâlnit ca verb predicativ de 114 ori, restul majoritar ca verb ajutător, îl vom trece la locul cuvenit, cuvânt de rangul 76. În prima pentadă verbală eminesciană verbul a vedea deţine prima poziţie, fiind şi primul cuvânt cu sens semantic plin. Aici îl descoperim pe Eminescu tributar literal al celor văzute şi nevăzute. Din 303 folosinţe, situându-se pe rangul 26, observăm că a vedea se referă la a percepe cu ochii, şi, nu doar îngrădit numai la nivelul senzaţiei oculare, urmează  a remarca, a întâlni, a cunoaşte, a băga de seamă, a lua aminte, a se convinge, a pricepe, a înţelege, a cunoaşte, a afla, a distinge, a deosebi, a contempla, a deosebi, a ajunge, a se pomeni, a-şi vedea de treabă, a poseda, a părea, a se arăta. Verbul în discuţie este ajutat de cuvântul ochi – de rangul 27, unul fruntaş, întâmplându-se de 299 (0,44%). Ca organ de simţ al văzului, privire, cu acest sens este folosit de 286 de ori, ca vedere de două ori (în versuri), ca orbită o singură dată, ca pleoapă de două ori (în proză), ca geam, o dată, în proză, ca porţiune de loc, o dată, în versuri, şi figurat, ca licărire de şase ori. Ochiul singur mai trăieşte: „numai ochiul lui e viu“ sau ca răsfrângere spre interioritate: „Dară ochiul închis afară, înăuntru se deşteaptă“. De remarcat că între a vedea şi a privi există totuşi o deosebire behaviouristă, în fond, primul lexem este unul activ, implică o descoperire, pe când al doilea este un verb pasiv („privitor ca la teatru“).

Tudor Vianu afirma despre marele poet că înregistrează lumea cu ajutorul simţurilor, în dauna efortului ideatic: „dar mai cu seamă simţul vederii are o acuitate neobişnuită în perceperea formelor, a culorilor, a mişcărilor, naturii, nuanţelor cele mai fine şi mai greu de înregistrat ale expresiei omeneşti .... Poetul se dovedeşte, prin întrebuinţarea atât de fericită a epitetului individual, un puternic tip senzorial, dar mai cu seamă vizual[s.n.].“[6] Văzul eminescian este cuprinzător, folosinţele lui indică o progresie mai degrabă conceptuală decât senzorială. De la a descoperi lumea din jur: „Ridică ochii/ Vede...“, „Vedeai pe ici, pe colea câte-n vârf verde de plop“, sau ca martor la un eveniment: „Ca să vadă cum se-o-ncinge între fiare lupta dreaptă“, până la a cunoaşte: „Văzuse destul pentru a nu spera nimic“, şi a face deosebirea, a distinge: „Nu simţiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni?“. Extensia de la a părea, a se arăta se realizează prin mişcarea dinspre exterior spre interior: „Văd aripele-i diafane“, „Prin transparenţa generală a unei pieliţi netede se vedeau parcă vinele viorii“, culminând cu a pricepe, a înţelege: „Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chioară?“, „Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns...?“  şi urmat de a contempla, întregind experienţa în afara unui demers tehnic: „El intră să vad-acolo tot trecutul“.

Aşadar mult din necesitatea lui a vedea (văzul) se dezvoltă în forme conceptualizante, stipulatoare şi integratoare: „Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea“, „Să te vezi pe tine însuţi“, „Şi când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar“, „Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este“, „Viitorul şi trecutul/Sunt a filei două feţe/ Vede-n capăt începutul/Cine ştie să le-nveţe“, „Văzuse destul pentru a nu spera nimic“, sau „Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece“. Iar reprezentanţa metaforică îmbunătăţeşte statutul faptic al verbului: a vedea lumina zilei sau a vedea pe dracul, a vedea în vis obiecte ale lumii reale complementate de acţiuni în imaginaţie: „văd poeţi ce-au scris o limbă“.[7]

În religia hindusă, reprezentarea vizuală a cucerit definitiv formele conceptuale, unde cei peste 5 000 de zei şi zeiţe sunt bine individualizaţi la nivel de imagine. Shiva, zeul procreaţiei, plin de vitalitate şi energie cu puteri oculte, este înfăţişat cu trei ochi, unul în frunte, cu care priveşte eternitatea. Amita Bhose, venind din această lume, concluzionează semnificativ: „Eminescu nu a fost un filosof şi a fost mai mult decât poet; el a fost un darsanik (cel care vede), un kavi, (poet înţelept)“.[8]

Dacă celelalte simţuri (nu senzaţii) sunt limitate la anumite categorii ale celor văzute, atunci între „fiinţă şi aparenţă“ văzul cunoaşte mult mai bine şi se exprimă mult mai nuanţat. A vedea exprimă heideggerian „starea de neascunderea“, ceea ce este, pe când auzul, mirosul şi gustul desface componentele, exprimă ceea ce nu este, de aceea ele par mai subtile, şi tactilul pentru o mai profundă exprimare a lui cere ca ochii să fie închişi. Ieşirea din ascuns este dată de a vedea, pe când convieţuirea în ascuns se face cu auzul, mirosul. De aceea muzica, ca şi mirosul, ne scote din „neascuns“ şi ne duce în teritoriul bănuit doar. Eminescu stă în spaţiul închis (cercul strâmt?) al strălucirii sale şi se aşază în starea vederii ca lumea să-l vadă aşa cum este.

E ademenitor de observat că hiper-existenţialismul lui „simt enorm şi văd monstruos“ se manifestă la Eminescu în mişcarea întregului, a fiinţei când ajunge la o margine şi-şi dă seama de limite: „Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază“ (Scrisoarea I). Monstruozitatea ţine de o exterioritate fără limite în sine a simţului, improprie atingerii cogniscibile: „Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric ...“. Ciclopul Polifem, a cărui etimologie poly phemos, înseamnă literal „cel care vorbeşte mult, sau cel foarte cunoscut“, adică vede tot, sau Ochilă al lui Creangă, o „schimonositură de om“, ce avea „în frunte numai un ochi, mare cât o sită, şi, când îl deschidea, nu vedea nimica, da chior peste ce apuca. Iară când îl ţinea închis, dar fie zi, dar fie noapte, spunea că vede cu dânsul şi măruntaiele pământului“ aparţin acestei monstruozităţi de astă dată răsfrântă în fiinţa lor.

Ştefan Afloroaei identifică pentru fiecare simţ o zonă a cunoaşterii: „auzul e organul sensului în viaţă (teleologia), gustul e simţul frumosului (estetica), expresia e de bun gust, mirosul e flerul adulmecării numenului (teologia), tactul e simţul cunoaşterii prin contopire (iubirea şi mistica), un om cu mult tact, iar văzul răspunde de ierarhia morală [s.n.] (tot ce ţine de ţinută şi atitudine – posturi eminamente etice, din care poţi ghici caracterul unui om - , poate fi perceput prin văz, nu prin alte simţuri. Caracterul nu se miroase, adevărul nu se gustă, sensul nu se vede, frumosul nu se pipăie).“[9] Zăbovind un pic asupra acestor definiţii, ca auzul  „cel care dă sensul vieţii“, atunci filosoful Al. Bogza este îndreptăţit să pună la temelia universului legile de organizare a sunetelor în muzică. Nu ştiu în ce măsură marii esteticieni sunt şi nişte mari gurmanzi. Paul Claudel, un poet profund creştin, considera mirosul ca primordial în structura fiinţei poetice. Privind tactul, Tudor Arghezi prin mereu certitudinea evanghelică : „Vreau să te pipăi şi să urlu: «Este!»“, iar Brâncuşi recomanda ca sculpturile sale să fie mângâiate pentru a fi mai bine înţelese. Şi erau oameni cu mult tact. Totuşi, agresiunea „nefiinţii“ duce inevitabil spre o exacerbare sau spre o specializare a simţurile pe anumite expresii spirituale. Rimbaud a mers mai departe şi a clamat schimbarea funcţiilor senzitive: să vezi cu urechile şi să auzi cu ochii. 

Wittgenstein prin îndemnul de: „a vedea bine“[10] se gândea la grosieria văzului, „vederea monstruoasă“, cea care a provocat tragedia narcisiacă. „Lumea-i tot ceea ce se-ntâmplă“ sub ochii noştri, „totalitatea faptelor“ fie vizuale, sau de altă natură, văzute şi nevăzute. A vedea bine este îndemnul de a te vedea pe tine însuţi, sau vorba lui Creangă „cât eşti de frumuşel“.  Adaosul eminescian: „Lumea-i cum este“, ce se vede, cu alte cuvinte, prin văz avem posibilitatea unei cunoaşteri mult mai ample. Heidegger  spune despre Oedip că „îndrăzneşte să se avânte în zonele cele mai vaste şi cele mai sălbatice. În poezia „În dulcele azur înfloreşte...“, Hölderlin enunţă aceste cuvinte profetice : „poate că regele Oedip are un ochi prea mult.“ Acest ochi în plus este condiţia fundamentală a oricărei interogări şi a oricărei cunoaşteri măreţe şi unicul ei temei metafizic.“[11] Iar Th. Codreanu continuă afirmând despre Oedip că pedepsindu-se prin orbire, „recunoaşte implicit că spaţialitatea euforică a privirii e vinovată de propria sa tragedie“.[12]

Poezia, vorbitoare prin imagini, la rândul lor predispunând un sens, îşi află astfel identitatea mai mult pe a vedea/vedere decât pe a auzi, sau a mirosi. Ioan Holban  constată despre poezia lui Traian T. Coşovei că „îşi construieşte poemele în perspectiva semnificaţiei particulare pe care o au vederea şi toate semnele care se asociază sferei sale semantice.... în Rondul de noapte, unde a vedea înseamnă a deschide calea spre esenţă .... . Vederea distinge conturile lumii de dincoace şi, deopotrivă, de dincolo de real ... a înţelege prin «cicatricea ochiului».“[13]

Ezra Pound, un poet modernist şi teoretician avangardist ca promotor al imagismului şi vorticismului, a fost foarte ataşat de ideea începutului pe o temelie, fie ea şi apriorică: „Care-i rostul acestei tradiţii?/ Ne spune să fim pregătiţi să privim [s.n.].“ Sau mai de grabă ne învaţă să privim. Un zeu, un portret, fie şi mioritic, e alcătuit din elemente vizuale şi nici de cum, sau aproape deloc, cu elemente auditive, olfactive etc. Cu ce am greşi dacă am spune despre „al Evei trunchi de fum“ e un susur de ape care vin de niciunde şi se duce niciunde, folosind exemplul lui T. Arghezi: „ca o lavandă sonoră“?

Încheiem cu o mărturie despre prioritatea efectului vizual asupra celui sonor într-un text literar. Într-o emisiune a celebrului Bernard Pivot, Double je, în care o scriitoare chinezoaică vorbea despre travaliul pe care a trebuit să-l facă trecând de la scrierea (sic) în limba chineză la scrierea în limba franceză. Aşezarea ideogramelor pe foaie creează un aspect estetic vizual, pe când limba franceză, cât şi celelalte limbi europene, la aşternerea cuvintelor pe foaie impune un ritm, o anumită muzicalitate a propoziţiilor, implicit a textului. Iar amintitul poet E. Pound se referea tot la impactul vizual, şi nu numai, când ideograme chinezeşti cele ce denumesc lucrurile concrete sunt folosite pentru a nomina cuvinte abstracte. De exemplu, cu ajutorul ideogramei păsării flamingo se poate reprezenta grafic culoarea roşie.

---

[1] . Solomon Marcus, Poetica matematică, Editura Academiei, București, 1970, p. 191.

[2] . Lucia Cifor, în Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Elemente primordiale, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2007.

[3] . http://www.pruteanu.ro/4doarovorba/emis457emin.htm

[4] . Ibidem.

[5] . Ibidem.

[6] . Tudor Vianu, Epitetul eminescian în Probleme de stil şi artă literară,  1955, p. 339.

[7] . apud Tudor Vianu, Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, Editura Academiei, Bucureşti 1968, pp. 583-585.

[8] . Amita Bhose, Eminescu şi India, Editura Junimea, Iaşi, 1978.

[9] . Ştefan Afloroaiei, Privind altfel lumea celor absurde, Humanitas, Bucureşti, 2013.

[10] . Mircea Flonta, Înţelegerea filosofică: „A vedea mai bine“,în Ludwig Wittgenstein în filosofia secolului XX, editori Mircea Flonta şi Gheorghe Ştefanov, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 93. 

[11] . Martin Heidegger, Introducere în metafizică,  Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 155.

[12] . Theodor Codreanu,  Fragmentele lui Lamparia, Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, 2002, p. 87.

[13] . Ioan Holban, In memoriam – Traian T. Coşovei,  „România literară“, nr. 1-2, 2014.