(„Winter is another country“, John Keats)

Numitul Edgar îl admonestează pe corbul din pădurea adormită

pentru că i-a ocupat locul de parcare.

Corbul nu-nţelege despre ce-i vorba: Frumoasa

adormită nu i-a spus nimic despre lumea aceea de demult.

Singur în cameră, târziu, într-un moment de somnolenţă

ea îi trimite numitului un suflet verzuliu cu o lampă

de gaz metan în mână.

„De ce ai venit?“ îl ia el la rost.

„Nu ai procedat corect,“ îi răspunde sufletul, „Trebuie să mergi la psihiatru.“

Numitul se duce la psihiatru. Acesta îl întreabă: „De ce ai venit?“

„M-a trimis sufletul.“

Psihiatrul îl priveşte fix câteva secunde, după care scrie ceva pe o frunză de hârtie

şi-i înmânează o punguţă de plastic.

„Trebuie să iei pastilele ăstea până’n iarnă.“

„Ce pastile?“ „Nardil.“

Numitul pleacă acasă.

Pe drum aruncă punguţa într-o pubelă portocalie cu un câine vagabond lângă ea.

(…)

Sufletul cu limbuţa cât un fitil vine iarăşi: „Curând va ninge.“  

Şi ninge, numitul priveşte pe fereastră, ninge cu fulgi de gâscă,

îi face greaţă comparaţia.

Dinspre fereastra vecinei vine un suflu ce-i umflă pieptul

şi-i permite să urce scara până-n gura podului.

Aici vede o gaură-n cer

ce-i face cu ochiul

ce-i zâmbeşte cu subînţeles

şi-şi dă drumul să alunece prin ea

aşa ca pe un derdeluş în copilărie

căci el este acolo şi Frumoasa adormită îl sărută cu foc.