poeme

***

Între mine şi tine pământul este translucid. Atât de  mult ne iubeşte că doar cerul ne mai ţine locului.

Acum Dumnezeu este un plugar: ară, îşi ţine seminţele în gură, fiindcă nu are buzunare, şi le scuipă din când în când în urma sa.

El nici nu ştie cât de mult Bine face.

***

Călătoresc spre Lumea Nouă cu o basarabeancă: are pașaport albastru şi un nume ciudat de prin Caucazi. Ne uităm pe hublou şi vedem un pachebot, mare cât palma ei. Privesc palma ei, ba îngândurat, ba amuzat, după un timp mă trezesc şoptindu-i la ureche un vechi cântecel: „În lume asta mare pe-oceanul Atlantic, Plecat-a prima cursă vaporul Titanic.“

(poemul)

iarna un lup coboară Runcul

intră în magazia cu lemne

şi-ncepe să cotrobăiască

printr-o ladă cu lucruri

adunate de-a valma

găseşte o baionetă

o ascute-ndelung

noi suntem în bucătărie

luăm cina

nici veseli nici trişti

focul duduie în sobă

motanul doarme indescifrabil

de-odată

mama ridică făcăleţul

din ceaunul cu mămăligă

şi spune

„ascultaţi ăsta-i moşu’ meu

a luptat în război

nu s-a mai întors acasă

de la o vreme

umblă prin magazie

şi ronţăie

fiare vechi şi-nmiresmate“

 

-căci nu este alta mai de folos zăbavă-

Eugen Muntean: Lexicologie biblică românească, editura Humanitas, 2008,

- O lectură obligatorie, pentru mânuitorii de versuri! Inclusiv pentru ştrumfii din capitală !

Peter Ackroyd: Shakespeare. The Biography, London, 2005

Shakespeare era, la propriu, un om al teatrului: actor, regizor, patron, toate celelalte s-au impus de la sine.  Ştiaţi că  jucat în Hamlet, rolul regelui fantomă, ştiţi ce însemna nothing  (Much ado about nothing) în vorbirea argotică din timpul dramaturgului?

 Matei Hutopila, copci, Casa de Editură Max Blecher, 2011

-  Matei are această ştiinţă (har) de a vedea microscopic sentimental, iar cuvintele curg aşa cum sunt  rupte de la locul lor obişnuit, subliniind (ascunzând) un tragism etern al existenţei.  

vineri

ţi-am lăsat urmele paşilor pe linoleu

neşterse

urmele tălpilor goale umede

rămase ca nişte aburi 

ca o vânătaie

le-am ocolit juma de lună

le-am pândit cu coada ochiului când deschideam frigiderul

am păşit peste ele oricât de prins eram       chiar şi cu ochii închişi

le-am privit neputincios estopându-se

până azi

când nu mai erau deloc

iar tu m-ai sunat că nu vii nici săptămâna asta

aşa că le-am călcat în picioare

pe locul rămas pustiu

O comemorare

HEMINGWAY DUPĂ CINCIZECI DE ANI

A trecut jumătate de secol de când, în dimineaţa lui 2 iulie, 1961, Ernest Hemingway, unul dintre cei mai reprezentativi scriitori americani, a hotărât că viaţa nu mai este o opţiune pentru el. S-a ridicat din pat, uşor pe vârfuri să nu-şi trezească soţia din somn, s-a îndreptat spre rastelul unde-şi ţinea armele de vânătoare, a ales-o pe aceea cu care dobora porumbei, a ieşit în foaierul casei, s-a aplecat un pic, şi-a sprijinit arma cu cele două ţevi de frunte, iar cu ajutorul degetului mare a acţionat trăgaciul şi creierii   i-au zburat în jur ca un stol de păsărele. Omul de serviciu din gospodărie a rugat-o pe Mary, soţia, să stea în cameră. Nu era o privelişte de văzut! Abia la câteva zile după înmormântare, i s-a ţinut  slujba religioasă.

Acum, presa aduce din nou în atenţie „misterul care a stat în spatele sinuciderii“.[1] Lumea s-a tot întrebat cum de a fost posibil. Om puternic mental, împătimit al luptelor cu tauri şi al sporturilor dure, pescar în apele oceanului, vânător ritualic, combatant în trei războaie, căsătorit de patru ori, a dat o direcţie nouă în proza modernă. Umbra lui Hemingway s-a întins asupra generaţiei sale. O şcoală de discipoli, cunoscuţi sub numele de „Hard boiled school“, s-a format în jurul lui. Cum se întâmplă de obicei, ei au imitat aspectele facile ale operei sale: violenţa, „primitivismul“, aparenta „impasibilitate“, fără a ajunge la aura tragică a eroilor sau la exigenţele artistice impuse de el. Totuşi două nume sunt demne de amintit: James Cain, cu Poştaşul sună întotdeauna de două ori şi Horace McCoy, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? În tristeţea generală,  s-a afirmat că de fapt a fost lucrătura FBI-ului, fiindcă Hemingway locuia în Cuba, în acea perioadă tulbure pentru ţara latină, era în mare prietenie cu Fidel Castro. La fel s-a spus şi despre accidentul tragic al lui Albert Camus, că ar fi fost mâna teroriştilor algerieni.

O sinucidere e problema unui psihanalist care îşi poate găsi argumentele pornind chiar din fragedă pruncie. Frustrări familiale, o mamă posesivă, dorind ca fiul ei să ajungă un mare violoncelist, un tată exemplar, dar care îi lăsase moştenire o sinucidere grea, mereu cu răbufniri sumbre, chiar şi asupra altor membri ai familiei. Toate pot crea background-ul pe care viaţa unui scriitor de talia lui Hemingway a curs.

El însuşi şi-a creat o imagine idilică, a omului perfect, o sinteză a idealului grec, din antichitate. Mereu gata să-nceapă o nouă aventură, dispus pentru un meci de box, chiar şi cu profesionişti, să fie în centrul atenţiei, pe câmpul de bătaie, pe front, sau înfruntând un bizon african de o mie de kg. Pe plan artistic, a deturnat grandoarea prozei victoriene spre una a simplităţii eliberată de zorzoanele epitetului, lăsând astfel emoţia să respire liber şi curat.

Rănit pe frontul italian în primul război mondial, decorat de mai multe ori, era un frumos tânăr convalescent, îndrăgostit de sora medicală, experienţă ce o va pune pe hârtie în romanul Adio arme. În anii următori, se număra printre exilaţii americani din Paris, cu toţii fiind nişte genii, aflaţi pe baricadele avangardei sau literaturii moderne: Ezra Pound, S.F. Fitzgerald, e.e. cummings, John Dos Passos, T.S. Eliot, Anis Nin, Henry Miller etc.

În timpul războiului civil din Spania, Hemingway a fost de partea loialiştilor şi le-a susţinut cauza. Material, a donat o ambulanţă pentru salvarea răniţilor. Spiritual, a ţinut o conferinţă la Congresul scriitorilor americani, intitulată: Fascismul este o minciună; a făcut comentariul pentru filmul Pământ spaniol; a scris o piesă de teatru: A cincia coloană, precum şi renumitul roman Pentru cine bat clopotele. Toate despre tragedia spaniolă. În cea de-a doua conflagraţie mondială însoţeşte trupele debarcate în Normandia şi apoi intră în Paris cu un pluton de soldaţi. Când a sosit grosul armatei, el era deja instalat în faimosul hotel Ritz. După război, se retrage în Cuba împreună cu cea de-a patra soţie, unde scrie Bătrânul şi marea,  iar în 1954, este încununat cu premiul Nobel pentru literatură.

Telegrafic, asta ar fi ceea ce se vede, partea oficială. Dar după moartea sa, tot mai multe amănunte dureroase au început să iasă la suprafaţă. La 18 ani, când a vrut să se înroleze, a fost respins din cauza unei probleme de vedere la ochiul stâng, moştenite de la mama sa. S-a dus pe front, totuşi, ajutând la evacuarea răniţilor, în timpul unei astfel de operaţiuni a fost rănit la picior şi spitalizat în Milan.  

În Paris, în mijlocul boemei artistice, l-a cunoscut şi pe Brâncuşi, vezi O sărbătoare nesfârşită, reuşeşte să se impună ca scriitor, dar este stăpânit de oscilări sentimentale, irascibilitate, ireverenţios, stigmatizat cu faimosul „lost generation“, pus în circulaţie de Gertrude Stein. În cele din urmă, şi-a părăsit familia pentru o altă femeie, fapt reprobat de el toată viaţa. Între 1928 şi 1936, acumulează trofee de vânătoare, achiziţionează un iaht, cu care va urmări submarinele germane în timpul celui de-a doua conflagraţii mondiale, îşi conturează o imagine legendară de bărbat musculos, chipeş, bronzat, bând cot la cot cu marinarii în port. Ca beligerant în Spania şi în Franţa, pe lângă entuziasmul devotamentului combativ este în acelaşi timp dublat de latura cealaltă, hedonistă, susţinută de şampanie, de noi relaţii amoroase etc. De aceea mulţi s-au întrebat cât adevăr era în faptele sale, sau cât era bravură.

 Avea în substrat un impuls autodistructiv? Sinuciderea tatălui a produs o fisură în destinul său. Viaţa sa a curs marcată de multe accidente fizice bizare, mai ales la cap. În Paris, primeşte o lovitură la cap necesitând nouă copci. Când a tras de un lanţ în baie, crezând că e lanţul de la veceu, s-a prăbuşit peste el un geam. Într-un accident de maşină, iese prin parbriz, alegându-se iarăşi cu 57 de cusături, trei luni mai târziu, zboară de pe o motocicletă încercând să fugă din faţa tirului german, în Normandia. Accidentul i-a cauzat dureri de cap, tinitus, diplopia şi probleme de memorie şi vorbire. După război, într-un alt accident de maşină, oglinda retrovizoare îi spintecă fruntea, ca mai apoi să alunece pe puntea iahtului său provocându-i contuzii puternice. În 1954, trece printr-un accident aviatic lângă cascada Victoria, în Africa, din care iese cu un umăr dislocat. Este salvat împreună cu echipa însoţitoare şi pus într-un alt avion, care la decolare izbucneşte în flăcări. Hemingway izbeşte cu capul o uşă blocată reuşind în cele din urmă să o deschidă. Îşi fracturează craniul, lichidul cerebrospinal scurgându-i-se printr-o ureche, îşi pierde temporar vederea la ochiul drept şi auzul la urechea stângă, muşchiul sfincterului paralizat, arsuri de gradul unu pe faţă, braţe, umăr şi picior dislocate, vertebră fracturată, ruptură de splină şi rinichi. Revistele din ţară i-au publicat necrologul. Câteva luni mai târziu, încercând să stingă un incendiu, cade în flăcări şi iarăşi suferă arsuri de gradul doi.

Moartea locuia lângă el la propriu iar în mai toate scrierile sale era o prezenţă pe cât de secretă, pe atât de necesară. Toate actele sale de „bravură“  aveau drept scop să-l salveze pentru câteva clipe, să-l scoată din braţele ei, să o ascundă cât mai bine. Războiul, revoltele, luptele cu taurii în Pamploma, vânătoarea în Africa, pescuitul în Gulf Stream, boxul, iubirea, cele patru neveste, trei copii, scrisul dus la simplitate dar şi duritate de cristal, toate constituiau modul său de a răspunde acestei mari provocări, un behaviourism asumat pentru a mai tempera sentimentul de nada.

Ultimii ani îl găsesc într-o stare deplorabilă, uzura fizică şi-a pus amprenta asupra celei artistice. Cuvintele nu-l mai recunoşteau. De la depresia dusă până la extrem nu mai e decât un pas până la gestul final. Credea că doi oameni care lucrau la o bancă erau agenţi de la FBI şi-i verificau conturile, că este urmărit cu maşina de aceiaşi agenţi. Şi totul se leagă, târziu, când dosarul său de la FBI i-a fost deschis, s-a putut vedea că din anii ’40 era pus sub urmărire, prin filaj şi interceptarea convorbirilor telefonice, pentru activităţi suspecte în Cuba.

 Lua multe medicamente, făcea tratamente cu electroşocuri. În primăvara lui 1961, a fost solicitat să scrie câteva rânduri într-un volum de prezentare la inaugurarea lui J.F. Kennedy ca preşedinte. Nu a fost în stare: „Nu-mi iese defel.“ În aprilie, soţia îl găseşte stând cu arma încărcată, aşteptând parcă un semnal, este internat, se pare că şi-a mai revenit, a fost lăsat să plece acasă, a avut un picnic îmbunătăţit cu mult vin, a văzut pe stradă nişte poliţişti, era sigur că vin să-l aresteze fiindcă deţine alcool. În dimineaţa următoare îşi pune capăt zilelor. A vrut să fie un bărbat puternic, eroic, admirat care să-şi merite apelativul, drag lui, de: „Mr. Papa“.

Adaos

În 1923, Hemingway debutează editorial în Paris cu Trei povestiri şi zece poeme. A continuat să scrie versuri fără intenţia de a le publica într-un volum. Sunt notaţii scurte, esenţializate, sentenţioase. De fapt în povestirile sale, întâlnim pagini întregi pe care cititorul le resimte ca făcând parte din arsenalul stilistic al unui poem. Multe dintre ele sunt inspirate din experienţa sa din război. În poemul Trupe de şoc, sacrificiul combatanţilor se dovedeşte  a fi unul zadarnic: „Bărbaţii merg la moarte veseli,/ Dar nu-s bărbaţi/Cei care ani de zile/Mărşăluiesc/Spre prima linie./O fac de câteva ori/Şi duşi au fost/Lăsând drept moştenire/Un cântecel obscen.“ În poemul Către băieţii cei buni morţi, gloria, onoarea, patriotismul, curajul sunt cuvinte sforăitoare în gura politicienilor: „Ne-au hăpăit./ Regi şi ţări,/ Cristos cel Atotputernic/ Şi restul./ Patriotismul,/ Democraţia,/ Onoarea …/ Cuvinte şi propoziţii,/ Ori şi-au bătut joc de noi,/ Ori ne-au omorât./. Dezamăgirea generală este dată de sentimentul că orice jertfă nu are nici o finalitate nobilă în Secolul: „Secolul ne cere să cântăm/Şi-apoi ne taie limba.//Secolul ne cere să curgem/Şi-apoi închide zăgazurile.//Secolul ne cere să dansăm/Şi-apoi ne bagă în pantaloni de fier.//Iar mai la urmă secolului i-a fost dat/Un fel de rahat pe care-apoi l-a şi mâncat.“

În Montparnasse, dramele din cartier, deşi e vorba despre moarte, nu au nici o relevanţă, cei vii îşi continuă mai departe tabieturile: „Mai totdeauna sinuciderile din cartier, după cum se ştie, /au câte un cusur./Un tânăr chinez s-a omorât şi acum e mort de-a binelea./(totuşi poştaşul îi pune corespondenţa în cutia de scrisori la Dome)/Un tânăr norvegian s-a omorât şi mort e acum de-a binelea./(nimeni nu ştie unde a dispărut celălalt tânăr norvegian)/Au găsit un manechin/singur în pat şi dus pe veci./(fapt ce a dat multă bătaie de cap portarului)/Ulei dulce, albuşuri, muştar şi apă, zoi,/irigatorul curăţă stomacul şi-i salvează pe muritori./În fiecare după amiază, după cum se ştie, oamenii se-ntâlnesc la cafenea.“

În Sfaturi către fiul meu, este un alt Hemingway, mai tandru, mai optimist atunci când se adresează fiului: „Niciodată să nu-l crezi pe omul alb,/Şi nici vreunui ovreiaş să-i faci o rană./Niciodată să nu semnezi contracte./Niciodată să nu stai în strană./Şi nici în armată să nu te duci; /Numai o dată să te-nsori;/Nici la reviste să nu scrii; /Şi nici să te scarpini subţiori. /Aşterne-ţi un ziar pe scaun când te-aşezi, /Nu te-ncrede în războaie, /Niciodată să nu-ţi iei de nevastă o curvă. /Ţin-te curat şi drept, fereşte-te de zoaie. /Niciodată să nu cedezi vreunui şantajist, /Niciodată să nu ai de-a face cu procurorii, /Şi nici-n făcători de presă  să nu crezi, /Sau vei dormi în  paiele ororii. /Toţi prietenii te vor părăsi, /Toţi prietenii vor muri. /Aşa că trăieşte curat şi sănătos /Şi caută-i pe ei în cer, frumos.“

---

[1] John Walsh, Being Ernest, în „The Independent“, 11iun. 2011.