Selma Meerbaum Eisinger sau victoria prin poezie

Selma Meerbaum Eisinger sau victoria prin poezie

După destrămarea Imperiului Habsburgic, Bucovina revine la patria mama. Istoria a făcut de astă dată dreptate românilor. Dar mulți bucovineni au privit cu îngrijorare unirea cu regățenii. Civilizator, aveau dreptate, conștientizau că situația economică, culturală, socială, politică din România nu era cea din fostul imperiu. Într-un articol din presa vremii, imediat după eveniment, se cerea chiar instalarea unui „cordon sanitar“ în gară la Burdujeni pentru a opri „invazia microbilor“ ce veneau din Regat. Orașul Cernăuți în perioada interbelică a încercat să continue, în bună parte, efervescența multiculturală din perioada habsburgică. Elitele s-au străduit să mențină spiritul austriac. Fiecare etnie avea propriile facultăți, societăți de tineret, teatre, presă. Limba germană a fost mai departe folosită ca limbă de comunicare comună, așa că mulți vorbeau curent și câte patru limbi. Firesc și literatura din Cernăuți era și ea mai aparte, datorită faptului că stătea sub aceeași caracteristică multietnică. Aici scriitori români se coagulau în jurul unei mișcări literare numită Iconar, scriitori nemți sau ucraineni aveau propriile reviste, evrei de expresie germană ca Paul Celan, Rose Ausländer, Ițic Manger, Alfred Kittner, Dan Paghis, Aharon Appelfeld, Moișe Fișbein făceau pași viguroși spre o afirmare europeană.

În anii ’30, mișcarea naționalist-fascistă răvășea Europa și acest colț de țară, altădată „dulce Bucovină“, a fost din ce în ce mai întunecat de o ideologie antiumanistă. A venit al Doilea Război Mondial și totul a fost dat peste cap. Orașul a trecut prin momente tragice, violența stăpânea strada, frica schimonosea inimile. Prin pactul Molotov-Ribentrop, nordul Bucovinei, implicit orașul Cernăuți, a fost ocupat de sovietici. La început evreii au trăit cu iluzia că sovieticii le vor face dreptate, vor calma spiritele antisemite, că îi vor ajuta să înființeze un stat democratic în Palestina. Dar totul a fost o deziluzie, fiindcă populația a fost deportată, pe motive arbitrare: că înțeleseseră greșit comunismul, că erau proprietari de dughene, sau că erau etnici germani deși se declarau împotriva nazismului. Pentru puțin timp, nordul Bucovinei a fost recuperat de români, dar presiunea ideologiei hitleriste era la cote maxime. Populația evreiască a fost adunată într-un ghetou și apoi deportată în Transnistria. Totuși primarul Traian Popovici, prin intervențiile sale repetate la Ministerul de Război, a reușit să mai salveze de la deportare peste 20 000 mii de evrei, pe același motiv ca al celebrului industriaș german, Schindler, că situația economică a orașului va intra în colaps dacă pleacă acest segment de populație.

În aceste condiții, între 1939 și sfârșitul anului 1941, o adolescentă stăpânită de un vitalism molipsitor, strălucind în puritatea vârstei, plină de dorințe și tânjind după o iubire absolută, așternea pe hârtie versuri ce aveau să anunțe o mare poetesă. Se numea Selma Meerbaum Eisinger. S-a născută în Cernăuți, „mica Vienă“, pe 5 februarie 1924,  într-o familie cu o situație materială modestă. În casa ei se adunau prieteni, rude, iar Paul Celan, cu care se înrudea, văr de-al doilea, participa deseori la întrunirile lor. Se purtau discuții aprinse, ca-ntr-un salon literar, se asculta și se făcea muzică, se crea o atmosferă de emulație intelectuală. Era o prelungire a vieții culturale din oraș, care se străduia să mențină un spirit al locului prin teatru, concerte, viață universitară, asociații de tineret (însăși Selma făcea parte din una), presă și editări în diferite limbi. Fapt ce îl determină pe Paul Celan să spună că Cernăuți era „orașul unde cărțile și oamenii respirau împreună“.

Selma s-a remarcat ca o figură aparte în grupul ei de prieteni. Mărturiile despre ea spun că se găsea de cele mai multe ori într-o stare alertă,  pusă pe șotii, cu remarci inteligente. Elsa Schachter Karen, o bună prietenă, făcea observația că „Selma era mereu în mișcare“. Își scotea noaptea colegele la plimbare, la spectacole, „era cea mai gălăgioasă“ din grup, îi plăcea să danseze, „trăia fiecare clipă cu cea mai mare intensitate“. Julius Shertzer nota că „era un spiriduș de fată, cu ochi negri strălucitori, cu o claie de păr cârlionțat, greu de aranjat, și cu mulți pistrui în jurul nasului“. Era mai tot timpul preocupată de lumea din jurul ei, decât de felul cum arăta fizic și uneori avea momente când părea „pierdută în gândurile ei, fără să mai aibă grijă de aspectul ei exterior“. Cum se întâmplă printre adolescenți, aceștia, când au aflat că Selma scrie versuri, au râs și poate au făcut și remarci ironice, fapt ce a determinat-o să-și țină versurile în secret. Selma adora muzicalitatea poeziei simboliste, recita pe de rost sonetele lui Shakespeare sau lăcrima la suferințele tânărului Werther. Colegele își amintesc că în orele de clasă plictisitoare Selma se ascundea sub bancă și citea. Încă de timpuriu descoperise poezia romantică germană, mai ales pe Heinrich Heine, pe simboliști, Paul Verlaine, era la curent cu literatura modernă, îi citea pe Rainer Maria Rilke, G. Trakl, St. Zweig, Rabindranath Tagore, formându-se astfel la umbra acestor mari poeți. Interesul ei era foarte variat de la literatura scrisă de mari titani, de la muzică, limbi străine, până la situația politică a momentului, cum a fost războiul civil din Spania. Era  îngrijorată de mișcările naționaliste și implicit antisemitice din ce în ce mai active. În memoriile sale, Elsa Schachter Keren notează cu mare luciditate momentul: „Cum războiul se apropia tot mai mult, eram tot mai conștienți că tinerețea ne va fi înrobită. Nu mai puteam ieși în parcuri, pe străzi. Într-o astfel de atmosferă Selma și-a scris poemele ei despre singurătate și speranță.“ Viața culturală a orașului încerca să alunge norii care se adunau tot mai negri, tot mai sufocanți. Armele au început să latre la porțile orașului, pe sub ferestrele caselor și de-ar fi fost numai atât, ar fi fost mai ușor de îndurat decât miasmele urii ce exultau din piepturile unora înfrățiți cu moartea. Teroarea și violența erau atuurile pentru a-ți demonstra superioritatea. Prigoana mărșăluia și hărțuia populația pe străzi. Restricțiile și îngrădirea libertății erau din ce în ce mai aspre. Lumea pașnică și neputincioasă căuta un loc de adăpost, se refugia în zonele mai puțin circulate. Se impuseseră restricții de ieșire în oraș, era permis doar două ore, de la 10 până la 12. Selma se angajează să ajute familia lui Julius Shertzer să se mute la o familie de la periferia orașului. Julius povestește un incident grăitor a ceea ce se întâmpla pe străzile Cernăuțiului atunci, eveniment în care Selma a fost implicată: „Pe stradă ne-am întâlnit cu o patrulă militară însoțită de doi civili. Unul dintre ei ne-a recunoscut, ura îi țâșnea din ochi, a rostit printre buze: «Vă omor eu». A apucat pianul și l-a izbit în pieptul tatălui meu, datorită impactului el a căzut, apoi a rostogolit jos pianul pe caldarâm, acesta i-a prins piciorul tatălui meu, s-a spart cu un sunet dezacordat. Celălalt civil a smuls din mâna Selmei suportul pentru notele muzicale și a lovit-o în cap. Suportul s-a rupt în două, așa de tare a fost lovitura. Selma privea pierdută, sângele îi țâșnea dintr-o rană de pe frunte, îi curgea pe față, îi păta bluza cu stropi roșii.“ Cineva spunea că „Toate mările lumii nu pot șterge o picătură de sânge de poet.“

            Printr-un decret din oct. 1941, oamenii au fost îngrămădiți într-un ghetou, ca într-un țarc de vite, viața aici era plină de privațiuni. Selma cu familia ei se aciuaseră sub un pod.  Au urmat deportările din vara lui 1942, zeci de mii de oameni au fost deportați în Transnistria, în lagăre de muncă forțată, la cariere de piatră, cu scopul de a fi exterminați. Selma împreună cu părinții ei au ajuns în lagărul de la Mihailovska, sub control nazist. Condițiile de viață erau subumane ca: penuria alimentelor de bază, munca extenuantă, stresul psihic, igiena și asistența sanitară precare. În plus, păduchii își găsiseră un loc propice de a decima populația din lagăre. În lipsa medicamentelor, tifosul făcea ravagii. Ce putea să facă o adolescentă, cum putea să se opună acestui calvar? A căutat să iasă din acest iad, măcar pentru câteva clipe, citind romanul lui Rabindranath Tagore, Casa și lumea, pe care-l luase cu ea, poate că a mai încercat să pună pe un petic de hârtie câteva versuri, dacă i se mai îngăduia odihna necesară, conversa cu un profesor bătrân. Trimite o scrisoare către prietena ei Renée Abramovici Michaeli încarcerată și ea într-un lagăr din Transnistria. În mod miraculos scrisoarea a ajuns la destinatar și tot miraculos s-a păstrat până în zilele noastre. Sunt rânduri emoționante, nu atât prin faptul că au fost scrise în lagăr, cât prin redarea stării dureroase în care se găsea tânăra de 17 ani.

Rena, Tatanca,

aici este o caniculă că nici ochii nu pot să mi-i țin deschiși, că nici creionul nu pot să-l țin în mână iar mintea mi se golește cu totul. Totuși o să-ți scriu. De fapt, nici nu știu dacă voi avea norocul să-ți trimit rândurile mele ... dar nu face nimic. Acum cel puțin am iluzia că tu stai lângă mine și pot să vorbesc cu tine după aproape un an de zile. Ce să-ți spun, după aproape un an de zile? De fapt, au trecut mai mult de doi ani de când noi două ne petreceam lungile după amiezi fără să scoatem un cuvânt; după amiezi când tu cântai la pian și eu te ascultam și atunci știam  ce simțeam fiecare.

Poate nu-i chiar așa de bine să reînviem amintirile. Dar n-are a face. Nu știu cum te simți acum, dar uneori tânjesc după aceste amintiri, pline de o durere dulce, fără de cuvinte. Sunt momente când încerc parcă o magie, să-mi vină în minte ceva special, plăcut și viu, dar nu reușesc. Cel puțin, o singură atingere pe obraz, sau măcar un cuvânt, dar nu reușesc să-l prind și să-l țin în minte. Uneori, mă gândesc la Bertha, sau la Leisiu [Leiser]. Sau ... un sărut. Nu pot să-mi dau seama de semnificația acestor lucruri. Hai să uităm de asta. Am aici o poezie, nu știu cine este autorul ei. E frumoasă.

Nettchen, cât vor mai dura toate acestea? Cum le suporți? Sunt aici de vreo trei luni de zile și cred că o să-mi ies din minți, mai ales în aceste nopți albe, tăcute, în care mă cuprinde dorul de toate. Cântă-mi ceva, noaptea când ești singură, Poljushka. Poate așa vei înțelege starea în care mă aflu.

Îți amintește capitolul cinci din Casa și lumea? Uite, îți copiez câteva rânduri. „De ce nu pot să cânt? Departe fluviul lucește în noapte. Frunzele sclipesc. Lumina dimineții se revarsă peste pământ ca o iubire a cerului albastru și eu în această simfonie a toamnei sunt singur și tăcut. Soarele lumii îmi pătrunde în inimă cu razele lui, dar ele nu se mai întorc: este august. Cerul plânge amarnic. Și râuri de lacrimi cad pe pământ, oh, peste casa mea pustie.“

Simt cum zilele mele îngheață toate într-un sloi greu ce-mi zdrobește pieptul pentru totdeauna. Rena, Rena, dacă ai fi cu mine aici! Nu știu, poate, dacă am fi împreună aici, ar fi prea mult. Poate nu. Oricum am putea să îndurăm toate acestea un timp dacă am fi împreună. Bineînțeles ar fi mai ușor de suportat. Suporți mai ușor, deși mii de gânduri îți trec prin cap. Dar acum, acum e prea mult. Nu mai pot să îndur, acum sunt la pământ. Chiar acum Tunia mi-a adus un bilețel de la Rochzie. Mă folosesc de ocazie ca să-ți trimit destăinuiri ale mele incomplete.

Te sărut, Chazak, Selma.

            Pictorul Arnold Daghani a reușit să scrie un jurnal în timpul detenției. A cunoscut-o pe Selma și a notat ultimele ei clipe de viață, pe data de 16 decembrie, 1942: „Vocea ei era din ce în ce mai slabă. Apoi nu s-a mai auzit deloc.“  Ca mulți alții, părinții ei precum și =-09oiuhgbv părinții lui Paul Celan cu toți au fost decimați de tifos și subnutriție. Daghani a făcut un desen în creion al Selmei. Corpul ei învelit într-o pânză a fost coborât pe o scară de pe patul de deasupra, câteva chipuri privesc la cei doi oameni ce țineau trupul decedatei. A intitulat desenul „Pieta“. Mai sunt și alte însemnări despre Selma în jurnal: purta discuții contradictorii cu profesorul Gottlieb. Pictorul a fost uimit când a aflat că scria poezii, iar de la mama ei a aflat că ar fi plănuit să evadeze din lagăr cu ajutorul unui paznic, conform unei scrisori de rămas bun găsită într-un buzunar al hainei pe care o purta.

Înainte de a fi trimisă în lagăr, Selma și-a adunat poeziile într-un album pe coperta căruia era desenat un buchet cu flori. Le-a dat un titlu: Blütenlese (într-o traducere mot-a-mot: Recoltă de flori), de unde conștientizarea actului literar. Manuscrisul poartă pe prima filă o dedicație: „cu dragoste pentru Leiser Fichman, în amintirea zilelor frumoase, cu recunoștință“. A reușit să adune 57 de poeme, din care patru sunt traduceri în germană: o poezie a lui Paul Verlaine, din idiș: I. Manger și H. Leiwik și din românește, o poezie semnată de Discipol Mihnea (?). Sub ultimul poem transcris, Tragedie, purtând data de 23.XII.1941, a adăugat următoarele de astă dată cu cerneală roșie: „N-am avut timp să termin de scris. E trist că nu ți-ai luat rămas bun de la mine. Îți doresc numai bine.“ Să înțelegem că ar mai fi fost și alte poezii? Cine nu-i dădea răgazul de a-și strânge versurile într-un caiet? Deportarea iminentă? Despărțirea în pripă de băiatul iubit o umple de deznădejde.

Este o întreagă epopee cu acest album de versuri. Selma l-a încredințat Elsei Schachter Keren, una dintre cele mai bune prietene, cu rugămintea să-i parvină lui Leiser. Caietul a ajuns la Leiser, acesta l-a păstrat în lagărul unde fusese deportat, iar în 1944, imediat după eliberarea din lagăr, merge la Cernăuți, se întâlnește cu Else Schachter și-i redă caietul cu versuri, el urmând să emigreze clandestin în Palestina, și nu voia ca „versurile ei să se piardă dacă ar fi pățit ceva pe drum.“ Leiser s-a îmbarcat în portul Constanța pe un vapor turcesc plin cu emigranți, spre țara de origine, Palestina. O altă tragedie are loc pe apele mării, vaporul este torpilat de un submarin sovietic, nu au existat supraviețuitori. După ce sovieticii ocupă orașul Cernăuți, Else încredințează caietul lui Renée Abramovici Michaeli. Cu albumul într-un rucsac Renée traversează toată Europa răvășită după război și ajunge la Paris. După patru ani de peregrinări și așteptări, i se permite să emigreze în Israel. Și-a adunat toate lucrurile într-un cufăr, dar caietul l-a ținut lângă ea din nou într-un rucsac. Pe drum, cufărul a dispărut: „Este o minune, cufărul s-a pierdut, dar poemele Selmei au supraviețuit.“ A mărturisit peste ani. Caietul a stat în păstrarea ei până în 1976 când a văzut lumina tiparului la o editură privată în Israel. În 1979, Universitatea din Tel Aviv a scos o nouă ediție. Totuși, cu un deceniu mai înainte, în 1968, Paul Celan i-a permis unui editor german să-i publice cunoscuta sa poezie Todesfuge,  într-o antologie, numai dacă va publica și versurile Selmei, intitulate Poem. După citirea lui, Hilde Domin, o cunoscută poetă germană, nota: „E o poezie pe care o citești cu lacrimi în ochi: atât de pură, atât de frumoasă, atât de luminoasă și atât de inocentă.“ Și o așeza pe Selma alături de cele mai promițătoare condeie din spațiul german. Un alt poet, Karl Krolow crede că aceste poeme au fost scrise de „o persoană bine versată în literatură“. În 1980, volumul a fost republicat în Germania sub un alt titlu Ich bin in Sehnsucht eingehüllt (Topit de dor) iar în 2005, a fost editat un audiobook. Teatrul din Fürth, Germania, a montat o piesă despre destinul acestei tinere, între timp  la Cernăuți a fost pusă o placă de marmură comemorativă pe casa unde a locuit.

În scurta sa existență, într-o lume care se scufunda în gheenele iadului, Selma a cuprins în lirica ei teme esențiale ca: iubirea și eșecul în dragoste, dorință și despărțire, nedreptate și speranțe înfrânte. Amintirile despre Selma o prezintă ca pe o adolescentă ce vedea lumea înconjurătoare într-o continuă provocare, stăpânită de o vitalitate creatoare, de unde și titlul dat de ea culegerii de versuri: Recoltă de flori. Se remarcă puterea ei de transfigurare a acestor teme prin lucrurile mărunte: fragilitatea florilor de castani, singurătatea benefică în ploaie, sărăcia rurală, disperare, frământări existențialiste: să pleci din lume fără „să nu lași nicio urmă“  e cel mai mare eșec ce se poate întâmpla ființei umane. Poezia sa e una directă, adolescentină, încântă prin ingenuitatea dorinței erotice, de cele mai multe ori neîmplinite, nu și-a găsit încă perechea destăinuirii miracolului dintre bărbat și femeie, de aceea multe din versurile sale merg pe aceste două planuri: a iubirii totale, răvășitoare și a regretului, a insatisfacției, a dorului. Își găsește alinarea și răspunsul în natura din jur. Poseda ca orice mare poet o acuitate creatoare față de natură. Este uimită de primăvară la modul reconfortant, de misterul reînvierii ciclice, văzute ca un gest de libertate, o șansă și un îndemn de a trăi o viață pusă pe principii arhaice, într-o lume decentă, ea caută și-și găsește perechea sufletească în copaci, în cer, în ape, în ploaie, în flori, în gâze, păsări. Natura o însoțește în momentele ei de tristețe, îi subliniază trăirea extatică, îi dă semne tonifiante, îi oferă „libertatea din toate lucrurile“. Este un univers al „latentelor pulberi aurii“. Prietenii ei de nădejde sunt pomii din jur, cerul albastru, stropii de ploaie, lumina blândă a spațiului bucovinean. Toate anotimpurile sunt prezente în lirica sa. În poezia Primăvară, preamărește  victoria anotimpului prin ochii unui copil ce descoperă „un fir de trifoi ieșind la viață“, castanii Cernăuțiului trebuie să se împace cu sfârșitul verii, în După amiază observă cum o musculiță nu vrea să împartă „banca scăldată în soare“ cu „un fluture mic și galben“. În O plimbare, iarna „aerul  de sticlă plânge amarnic“, iar copacii „par niște fantome“, dar zarva vrăbiilor îi dau un sentiment de bucurie. Orașul privit din depărtare pare o imagine de basm. În Cristal, e același peisaj de iarnă mai citadin de astă dată, o bancă în parc exprimă singurătatea, dar mereu cu o încurajare în preajmă: „un petic de iarbă, pe jumătate înghețat“, de care soarele s-a îndrăgostit.

În poemele din urmă, lucrurile se acutizează, marcată fiind de degradarea morală a ființei umane, vede cum peste semnele paradisiace de pe pământ se așternea urâtul. În  poeme precum Eu sunt ploaia și Eu sunt noaptea registrul metaforic se schimbă, natura, altă dată benefică, acum coboară îndoliată peste eul său poetic. Ploaia reprezintă tristețea și jalea, „desculță/ pășește de la un câmp la altul“, îmbrăcată cu o rochie „mai neagră decât cea mai neagră durere“. Ploaia este o mărturie a femeilor care plâng, fiindcă ea poartă „toate lacrimile ce-au căzut vreodată/ de pe obrajii unei fete palide.“ În Basm, scris de asemenea în 1941, vorbește despre trecerea timpului, dispariție, speranțe înăbușite. Selma din nou caută alinare în natură, dar e „pierdută în adâncul pădurii“. Pădurea nu-i mai oferă pacea necesară, copacii sunt amenințători, nu mai este aceeași ploaie din Primăvară, regeneratoare, ploaia e un plânset, ce distruge totul în jur, inundă și descompune florile, aducând confuzie în inima tinerei fete. Natura părtașă la intimitatea sa sufletească este acompaniată de muzică. Cânta ea însăși la pian. Sunt câteva poeme în care este invocată puterea muzicii de a o scoate din întunericul în care se scufunda lumea zilelor ei. Scrie câteva poeme intitulate cântec: Cântec de leagăn sau Cântec de jale, în care lipsa unei note din acordul melodiei i se pare o catastrofă, dacă am putea descoperi magia muzicii, spune ea,  „lumea s-ar schimba, ar fi mai bună“. În muzică găsește, ca și în natură, un refugiu pentru o clipă de liniște. În alt poem Cântec deplânge că „vremurile pline de lumină/ ce ne-au învățat să râdem“ s-au dus, au dispărut și „zgomotul stăpânește totul“. În Cântec pentru flori galbene, laudă frumusețea florii ce „nu are nimic din tristețea ploii“ și care poate să o inunde cu lumina ei de aur. În Cântec de bucurie întâlnim același îndemn de înfruntare a răului, măcar prin versuri, când iarna îngheață pasiunile într-un „somn greu și drăcesc“ al neputinței și disperării. Simbolistica iernii își schimbă tonalitatea mirifică din primele poeme spre aspectul ei distructiv. Totuși găsește un element care nu se dă învins. Râul „urăște gheața“, se luptă cu ea, o sfarmă în mii de sloiuri și când iese învingător, inundă într-o bucurie fără margini, peste maluri, peste câmpii. Cum viața în oraș era tot mai precară, doar darurile visului îi mai stimulează imaginația, îi mai dau vreun imbold. În Cântec de leagăn pentru un dor, durerea vieții, „moartea și sfârșitul“ mai pot fi îmblânzite de vise. Visul te poartă pentru câteva clipe departe de tragedia prezentă, spre vremurile mai bune de altă dată. Un alt poem intitulat simplu Cântec de leagăn, de fapt cel mai dureros, prezintă lumea ieșită din matcă și numai în vis ar mai putea să o pună pe calea cea dreaptă: „Dormi, copile/ în somn lumea este-a ta“. Lumea de afară este cuprinsă de nebunie, dar „în somn nu există ură, nu există vorbe grele“. În vis, primăvara se reîntoarce, natura înmugurește, în această lumea de-a-ndoaselea, de dezbinare și frig, unde ziua este neagră, atunci „noaptea este luminată, când un vis te poartă pe  aripile lui.“ În Cântec de leagăn pentru mine se confruntă ea însăși cu aceste fantezii pe care numai visul poate să i le ofere, singura ei soluție amară este „să fug departe de crudul adevăr.“ Dacă poemele ei, multe, exprimă dorința, speranța, iubirea unei tinere îndrăgostite, observăm că istoria cu întâmplările ei tragice îi taie orice avânt, orice împlinire prin zbor. Peisajul citadin al orașului natal îi apare în dezolarea lui. În Durere, ferestrele caselor, altădată strălucitoare, feerice, sunt acum „goale și fără nici o noimă“. Din nou ploaia „toarnă și toarnă“, ceața este „groasă“, „lipicioasă“, și băncile parcului „triste, ude, cenușii“, iar  „oamenii sunt atât de triști că nici nu mai pot urî“. Un alt poem,  Colier de lacrimi, adună o grea disperare bacoviană: „Zilele sunt negre și de plumb,/ sub povara unei dureri sălbatice./ Mi-i frig, inima-mi este pustie,/ de frică voi muri“. În Sonet, este atât de neputincioasă că nici nu mai poate să-și cânte melodiile, iar în Cântec obosit, chiar și „cel mai frumos cântec al meu/ m-a părăsit“.

Cei care s-au referit la poezia Selmei mereu au remarcat natura ei senzitivă și senzuală, firească pentru o adolescentă. Poezia sa erotică are ceva din senzualitatea ancestrală a Cântării cântărilor, prin exprimarea directă și ingenuă a sentimentului, transmite acea stare de grație a persoanei care iubește: „Oh, iubitul meu, odihnește-ți/capul în mâini mele/și ascultă-mi cântecul!/Îți voi cânta despre durere, despre moarte,/despre sfârșitul a toate,/îți voi cânta despre bucuria de altădată./Vino, acum, închide-ți ochi,/te voi legăna ușor,/și astfel vom visa la comorile lumii./Vom visa la neprețuitele noastre minciuni,/vom visa la zilele ce s-au dus./Privește, iubitul meu,/doar în vis timpul este iarăși/scăldat de lumină./Dureros sunt toate uitate, /ore de tristețe, durere, despărțire.//Acum trezește-te, iubitul meu, e întuneric în jur/ totul e mai gol ca niciodată –/ oh, numai visurile de nu ne-ar uita bucuria,/ de ne-ar tămădui rănile!“ Versurile ce sugerează relația ei cu Leiser sunt pline de pasiune, de dăruire, așteaptă din partea lui un răspuns pe măsură. Însă relația era în suferință, băiatul fiind la polul opus, mult mai cumpănit, cum spun mărturiile despre cei doi. De aici un sentiment de teamă, de pierderea iubirii, de inapetență cu tot devotamentul ei. Își privește iubitul cu afecțiune dar și cu o ușoară ironie. Într-un poem, Schiță în creion, vorbește despre: „Buzele tale  - o mărturie sfidătoare“, în Colier de lacrimi, îi reproșează chiar: „Fericirea e o grea povară pentru tine“. În Garoafe roșii, este și mai evidentă această dihotomie a relației lor de iubire, în care recunoaște: „Am aruncat vorbe de-aiurea, iartă-mă“ și îl încurajează pe băiat de puterea lui de a duce mai departe iubirea lor: „O mie de stele de-nfloresc în mâna ta/ A doua zi, alte zece mii vor înflori.“, dar poartă o undă de regret, de nefericire, dezamăgire că persoana iubită se-ngroapă în tăcere.

Haosul organizat din anii aceia se resimte: în poemele ei, prin revolta sa că: umanitatea, libertatea, implicit dreptatea sunt distruse. Versurile din Știi? învăluie metaforic această atmosferă amenințătoare: „Știi, ... Doamna Noapte, înfricoșată și palidă, nu știe unde să fugă?// Știi, ... pădurile speriate nu pot să-ți spună/ dacă asta-i patria lor.“ Mai întâi este o interogație asupra naturii, apoi interogația se mută asupra eului său poetic: „Știi, ... cum pășesc, tăcută și palidă, și nu știu unde să fug?/ Cum această fată-nfricoșată și palidă nu poate să-ți spună/ dacă asta-i patria ei. /... și dacă asta-i inima ei, confuză și palidă, ce plânge ne-ncetat.“ În acea lume în delir, doar moartea era unica beneficiară. Singura ei putință de învinge oroarea se manifesta pe coala albă. Printre poeme există unul intitulat Stefan Zweig. E un omagiu adus marelui scriitor, îi laudă vitalitatea lui curajoasă, luminoasă, exuberanța, un exemplu tonifiant pentru ea, un suport pentru a descoperi și a înțelege oamenii. Viața este aceea care „te înșfacă și te ține în vâltoarea ei“, simte că este de datoria ei să o pună în „cuvinte de cristal“ ce au putința să redea tumultul unui izvor sălbatic, unui vârtej amețitor, valurilor avide de țărm.

Amintitul Poem este emblematic pentru tragedia prin care a trecut o generație de tineri în acel fragment de istorie. E un poem de largă respirație, bine construit. Începe cu peisajul mirific al Bucovinei: „Pomii sunt scăldați de o lumină blândă, tremurătoare“, un copilaș salută luna, florile își schimbă culoarea sub adierea vântului, sub lumina lunii. Pe acest spațiu astfel invocat, se revarsă cuvinte ce redau spiritul poetei plin de dorință umană, exprimat nud, fără ocolișuri metaforice: „Vreau să trăiesc“, „fiindcă viața este a mea/ a mea și a ta/ A mea.“ Își cere dreptul la un viitor normal: „Vreau să râd, să-mi duc povoara vieții, / să port toate bătăliile, să cunosc iubirea, să cunosc ura./ Vreau să țin cerul în brațe/ vreau să fiu liberă și să respir și să țip.“  Nu vrea ca viața să-i fie furată, distrusă, ca mugurii din Furtuna, unde gerul i-a condamnat la moarte înainte de a începe să trăiască.  Strigătul ei este un răspuns la crimele   ce se petreceau în jurul ei în acei ani, o încercare de a trezi lumea din marasmul în care se scufunda: „Vrei să mă ucizi?/ De ce?“. Lumea în jur, natura sunt cuprinse de aceeași durere: „Prin mii de fluiere/ pădurea plânge.“ Amar, își dă seama cât de neputincioasă a devenit viața acum, care altă dată era un  „tumult de bucurie“ și ca într-o clipă totul să se schimbe: „peste noapte/Am/ Murit“. Este uimitor cu câtă discreție a vorbit în poezia sa despre ordaliile istoriei, ca și cum i-ar fi fost rușine de ceea ce se întâmpla. În versurile sale niciodată nu apar cuvinte ca: nazist, fascist, garda de fier, gheto, deportare. De unde forța ei metaforică, puterea de a contextualiza ceea ce era evident și sinonim cu moartea, frica, amenințarea, crima, absurdul. Într-un singur loc în Poem face o referire directă, sigur faptele erau cunoscut, când cetățenii orașului erau săltați de pe stradă, erau duși în afara orașului, împușcați și îngropați în malul Prutului: „Unii peste alții i-au pus/ Niciodată nu vor mai reînvia/ Niciodată./ Niciodată.“

În ultima poezie din album, Tragedie, își asumă această tragedie ca pe propria-i vină. Este un testament: tragedia ca vină existențială: „De nendurat este: să-ți dezgolești inima/ și-apoi să vezi că nimeni nu-i în preajma ta,/să-ți dăruiești preaplinul și-apoi să vezi/cum te destrami ca fumul și nu lași nici o urmă.“ Când ființa își păstrează spiritualitatea, încă nu totul este pierdut. Cum spunea vărul ei, Paul Celan, „poezia este esențialmente un dialog, un mesaj într-o sticlă“ aruncată în oceanul umanității. Odată și odată va ajunge la țărm. Și a ajuns. Parafrazându-l pe Hemingway, putem afirma că istoria a distrus-o pe Selma Meerbaum Eisinger, dar niciodată nu a înfrânt-o. Ea trăiește datorită poeziei sale.

Biobibliografie

1.     Selma Meerbaum-Eisinger, Blütenlese, 1976,  Israel.

2.     Selma Meerbaum-Eisinger, Blütenlese, Tel Aviv, 1979.

3.     Selma Meerbaum-Eisinger, Ich bin in Sehnsucht eingehüllt: Gedichte eines jüdischen Mädchens an seinen Freund. Hrsg. von Jürgen Serke, Frankfurt a.M.: Fischer Taschenbuch Verlag, 1980.

4.     Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, Suceava, 2004.

5.     Ortrun Niethammer: Innere Differenzierung. Selma Meerbaum-Eisinger: Rezeption ihrer Gedichte nach 1980. In: Inge Hansen-Schaberg (Hrsg.): Als Kind verfolgt. Anne Frank und die anderen, Berlin, 2004.

6.     Selma Meerbaum-Eisinger , Ich bin in Sehnsucht eingehüllt: Gedichte, Hamburg: Hoffmann und Campe, 2008.

7.     Selma Meerbaum-Eisinger, Havest of Blossoms: A Life Cut Short, Edited and with an introduction by Irene and Helene Silverblatt. Translated from the German by Jerry Glenn and Florian Birkmayer, with Helene and Irene Silverblatt, Neorthwestern University Press, Evanston, Illinois, U.S.A. , 2008.

8.     Mariana-Virginia Lăzărescu: „Schau, das Leben ist so bunt“. Selma Meerbaum-Eisinger, Karin Gündisch und Carmen Elisabeth Puchianu: drei repräsentative deutsch schreibende Autorinnen aus Rumänien. WVB, Berlin, 2009.

9.     Francesca Paolino: Una vita. Selma Meerbaum-Eisinger (1924-1942), Edizioni del Faro, Trento, 2013.

Datele st